Pe  Bianca Moruş am întâlnit-o la o conferință pe tema prevenirii cancerului de col uterin. Un om cu o energie debordantă, care ți se lipește de suflet la prima vedere. Nu mi se părea că e în căutarea timpului pierdut, așa cum declară ea într-o scurtă descriere, din contră, veți descoperi că timpul e doar un reper pentru a face lucruri tare mișto, corectând, iubind, împartășind. E suficient să o priviți în ochi. Asta e prima probă.

Pasul doi ar fi să le cunoașteți pe celălalte trei fete, nu mămici, doar mame: Theodora Massini, Maria Coman și Laura Huc. Începe nebunia experiențelor împărtășite.

Inițial doream să scriu o poveste, una care să vorbească despre proiectul lor original  Mothers and the city  dar m-am răzgândit atunci când am primit răspunsurile finale din interviu. Fiecare avea povestea ei frumoasă cenzurată sau necenzurată și nu aveam cum să o redau altfel decât lăsându-le să vorbească simplu despre ele.

Veți înțelege, de ce, citind răspunsurile Biancăi Moruș, pentru început, continuând cu Theo, Maria și Laura.

Cum s-a născut ideea proiectului Mothersandthecity?

De la Theo a pornit totul. Ea a observat că postările legate de fiul ei mergeau senzaţional(fie vorba între noi, erau senzaţionale), interesau foarte multă lume. La fel şi cele ale Mariei, cu şi despre Sma. Iar eu tocmai începusem să descopăr ce mişto e viaţa cu un copil plin de energie şi idei, mai ales idei. Pe de altă parte, realizam că nu suntem nici pe departe în trend-ul de la acel moment şi care încă este în vogă: nu suntem nici perfecte, nici dive, nici nu ne conectăm cu copiii noştri(ce să mai zicem de ai altora) şi nici nu eram mamele zen, promovate şi parapromovate mai ales prin online-ul autohton. Din vorbă în vorbă am ajuns la ideea unui blog, s-a conturat şi numele, ne-am gândit pe cine să mai cooptăm iar Laura ne-a completat.

Cum e să dezvolți un proiect alături de trei mame, fiecare cu propria viziune despre viață?

Horror! Glumesc. E provocator. E interesant. E altfel. Şi nu ne numim mămici, ci mame. Avem o obsesie a diminutivelor. În general pe bloguri e una, cel mult două persoane care oricum gândesc în mare la fel şi au acelaşi scop. Noi suntem patru, cu idei comune şi cu altele la poluri opuse. A fost mai complicat până am găsit sistemul după care să funcţionăm apoi lucrurile s-au reglat. Întotdeauna când trebuie să luăm decizii legate de proiect supunem la vot. E mai greu când iese egalitate. Contează mult că nu mai avem 20 de ani ( de multă vreme 😊) şi am învăţat între timp că nu suntem unicele deţinătoare ale adevărului şi că din discuţii pot ieşi lucruri mult mai mişto decât din bătut cu pumnul în masă.

O zi fără reguli alături de fiica ta, cum ar decurge această zi?

Hahaha. Am mânca dulciuri fără limită, aş fi obligată să răspund la întrebările la care i-am promis că îi dau răspunsurile când va mai creşte puţin, aş fi îmbrăcată în roz(singura culoare care îmi lipseşte din garderobă), şi-ar face unghiile şi s-ar da cu ruj şi n-aş avea voie să fac ordine, curăţenie, să gătesc sau să pun mâna pe laptop şi telefon. Practic, cam astea ar fi interdicţiile pe care cred că le-ar dărâma fără să stea pe gânduri. Noroc că încă nu i-a venit ideea să ceara aşa ceva.

13659034_824910287645432_417125918268278217_n
Bianca Moruș

100 de motive ca să nu faci copii sau mama perfectă?

Mama perfectă este la fel ca Moş Crăciun. Toate visăm la asta dar dacă nu ne trezim la realitate riscăm să ne aruncăm în depresie şi pe noi şi mai grav, şi pe copii. Îmi doresc să fac lucrurile cât mai bine cu putinţă dar sunt conştientă că fac greşeli în fiecare zi. Şi e normal. Important e să nu fac greşeli capitale, care să o afecteze pe ea psihic şi emoţional, pe termen lung. Nu cred că dacă va plânge o oră pentru că am refuzat să-i cumpăr cine ştie ce jucărie îi va afecta viitorul. Dar cred, de exemplu, că dacă aş fi aplicat „minunata” metodă Cry It Out (pe care recunosc că am încercat să o pun în practică) copilul meu ar fi suferit enorm şi ar fi rămas cu traume pe viaţă. Ca în orice, trebuie găsit un echilibru care să facă ambele părţi fericite.

Cât despre 100 de motive ca să nu faci copii, ar putea fi la fel de bine şi o mie. Nu cred că făcutul copiilor este o obligaţie. Fiecare ştie sau ar trebui să ştie ce şi dacă i se potriveşte în viaţă. Unii chiar nu sunt făcuţi să fie părinţi iar eu îi admir pe cei care îşi recunosc asta şi nu fac copii doar de gura lumii. E adevărat că sentimentul matern/patern nu se compară cu niciunul, dar asta nu înseamnă că îl au toţi. Să fii părinte e poate unul dintre cele mai complicate lucruri în viaţă şi din păcate sunt mulţi care încă au impresia că este fix invers. E ok să faci copii, e ok să nu îi faci, e ok să te răzgândeşti în cea de-a doua variantă. Important e să fii tu bine cu tine iar dacă îţi asumi rolul de părinte, să o faci până la capăt.

Cum este Bianca Moruș dincolo de această scurtă descriere: ,, Încăpăţânată până la cer şi înapoi. Cu capul în nori dar cu picioarele pe pământ. Mereu în căutarea timpului pierdut. Mamă cu normă-ntreagă. Pasionată de pantofi. Ai mei şi ai fiicei, mai nou.

Uite, am fost uşor necinstită în descrierea asta. Eu iubesc, de fapt, regulile atâta vreme cât consider că sunt cinstite şi potrivite. Cred că România este haotică tocmai pentru că nu avem reguli (legi) clare şi care să fie respectate. Pe de altă parte, mă enervează să-mi fie impuse reguli doar de dragul de a-şi impune unii autoritatea. Dacă sunt logice şi funcţionale sunt ok dar mulţi dintre cei ajunşi cu putere de decizie decid să facă reguli stupide doar ca să arate că ei sunt şefii. Cu astfel de reguli am eu probleme.

Cum sunt eu? Mi s-a părut mereu foarte complicat să mă descriu pentru că mereu scot în evidenţă defectele. Sunt o persoană vulcanică şi detest asta la mine. Întotdeauna am adorat oamenii care îşi păstrează calmul indiferent de situaţie, care ştiu cât de importantă e diplomaţia. Sunt un om simplu care încă visează mult. Sunt un om franc, care răneşte de multe ori prin sinceritate. Încerc să lucrez la asta. Momentan am reuşit doar să mai tac câteodată. Sunt un om cu prieteni puţini dar minunaţi. Sunt un om care speră într-o lume mai bună. Nu degeaba dacă scoţi diacritica din numele meu de familie te duci cu gândul la tatăl utopiei.

Parenting tot timpul sau viața după micul compromis?

Eu, sincer, nu prea ştiu ce e acela parenting. Mi se pare că lumea a cam luat-o razna cu tot felul de idei legate de creşterea copiilor iar cele mai multe se bat cap în cap. În sarcină şi primele luni de după naştere am citit o grămadă de cărţi de gen. Până când mi-am dat seama că cele mai multe lucruri de acolo sunt nişte prostii care n-au nicio legătură cu viaţa reală. Cred că trebuie să ştim ce spune OMS-ul, cred că suntem obligaţi să ne învăţăm copiii să se hrănească şi să trăiască sănătos, cred că e important să îi învăţăm depre lume cu bune şi cu rele. Cred că e important să înţelegem că violenţa nu este o formă de educare. Dar nu cred în teorii cum ar fi: „să nu-i spui niciodată nu”, „să fii mereu înţelegător şi empatic”, „să îi faci mereu pe plac.” Cred că astea sunt bullshit-uri care dau bine la o anumită categorie de public şi pe baza cărora nişte oameni deştepţi fac o grămadă de bani. Şi cred că mai trebuie să înţelegem că cei mici sunt nişte omuleţi cu personalităţi diferite, de cele mai multe ori foarte puternice, pentru care nu există o reţetă clară. Sigur, este foarte posibil să greşesc. Dar asta o să ne spună fiică-mea peste vreo 20 de ani.

Ce-i lipsește femeii din România?

Wow! Este o întrebare atât de grea. În general cred că femeii românce îi lipseşte încrederea în propria persoană. Încă avem o societate majoritar condusă de bărbaţi care continuă să creadă că rolul femeii este la cratiţă şi la crescut plozi. Iar femeile încă acceptă condiţia asta. Şi în asta le includ şi pe acele tinere ce trăiesc doar cu ideea să vâneze un bărbat cu bani, care să le ofere viaţa de prinţesă visată. Când o să pricepem că e nevoie de implicare de ambele părţi (voit am evitat cuvântul egalitate, pentru că nu cred în sintagma asta), că şi femeile pot ocupa funcţii de conducere aşa cum şi bărbaţii pot face curăţenie sau găti într-o casă, cred că atunci condiţia femeii din România va fi mai bună. Din păcate asta nu cred că se va întâmpla prea curând pentru că văd mult prea multe femei care îşi cresc copilele să devină nişte întreţinute.

Trei sfaturi pentru fiica ta când va fi mare ?

Doar 3? Uite, ăsta nu e un sfat, e un fapt. Toată lumea îi spune fiică-mii că este foarte frumoasă. Mereu, zi de zi, ea doar asta aude. Nu zic că nu e, dar nu e nici Miss Universe. Şi eu mereu îi spun că mai important decât să fie frumoasă e să fie deşteaptă. Eu nu vreau ca ea să devină o preţioasă, să creadă că aspectul fizic este primordial. Societatea încă pune prea mult preţ pe prostia asta. Aşa, iar am divagat. Trei sfaturi sau dorinţe ale mele proiectate asupra ei:

  • Să înveţe – şi nu mă refer aici la materia predată la şcoală. Dar îmi doresc să îşi păstreze curiozitatea de acum, să pună o mie de întrebări şi să afle cât mai multe din orice domeniu. Creierul e singurul lucru pe care nu i-l poate lua nimeni şi care o poate ajuta oricând să se ridice şi să meargă mai departe după vreun eşec.

  • Să înveţe din greşeli, să le recunoască şi să nu să le resimtă ca pe un eşec personal.

  • Să fie liberă, să o poată lua pe un alt drum când cel pe care ajunge e închis sau nu o mai mulţumeşte.

laura1
Laura Huc

Cum este acel ,, tot ce vreau”? (inspirată din articolul Scrisoare către femeile singure)

Mi-a răspuns Laura Huc:

Să presupunem că n-ai mai mâncat de 10 ani tort. Motivele nu contează. A venit apocalipsa zahărului, extratereștrii au furat toate prăjiturile de pe Pământ, puteți să vă închipuiți orice.

Și, dintr-o dată, într-o dimineațâ oarecare, te trezești la ușă cu un ditamaaaaai tortul. De bezea, cu 2 straturi de ciocolată și vișine însiropate, cu frișcă multă, ce să mai, îl vezi acolo, în prag, auzi cântece de sirenă și tropăit de spiriduși și viața a redevenit frumoasă. DAAAAR. Abia acum apar complicațiile.

Cum procedezi cu tortul? Îl mănânci singură în debara sau cu cei apropiați? Îl dai gata pe tot acum sau îți faci un plan în așa fel încât minunea să ajungă o săptămână? (disclaimer: ăsta ar putea fi ULTIMUL tort de pe pământ). Te arunci asupra lui ca într-o piscină răcoroasă sau îl savurezi încetișor?

Dacă îți pui toate aceste întrebări este pentru că, unu, ai uitat cum e să mănânci un tort, doi, nu știi cum să faci te bucuri la maximum de moment, trei, vrei să faci lucrurile cum trebuie.

Morala: până te hotărăști tu ce și cum, se strică tortul.

Așa și cu libertatea pe care ne-o dorim și ce facem cu ea când o primim cadou, temporar.

19146055_1747202015295198_4382564275383069828_n
Theodora Massini

Iubirea e una și se trăiește-n doi vs repetiția e mama învățăturii? ( inspirată din articolul 5 dileme ale mamelor de (pre)adolescenți)

Mi-a răspuns  Theodora Massini:

Dilemă mare asta. Ca femeie aş alege – ghici – prima variantă. Ca bărbat – ce să vezi – :)) pe a doua. Ca mamă de fată e din nou clar. Ca mamă de băiat însă…. L-aş vrea experimentat. L-aş vrea abil. Aş vrea să se distreze. Să-şi trăiască viaţa. Să ştie cum e cu o blondă sensibilă, o brunetă mândră sau o roşcată focoasă. Nu de alta, dar atunci când e să aleagă să o facă în cunoştinţă de cauză. Nu vreau să fie prostit. Mai bine invers. Nu vreau să sufere după una ci să treacă la alta. Egoist vorbind, de ce să plâng eu în loc să… ştiţi voi. 🙂 Dar l-aş vrea şi romantic. Pentru el. Aş vrea să simtă emoţia telefonului care sună, fiorul ţinutului de mână prin parc, râsetele în doi, tăcerile împărtăşite. Aş vrea să plângă pentru ca apoi să râdă. Aş vrea să-i fie dor. Aş vrea să nu-i tai sensibilitatea din calcule fie ele şi pragmatice. Oricum cineva i-o va tăia mai târziu… Şi dacă vă aşteptaţi la o concluzie, ei bine n-am… Aşa că o să fac singurul lucru deştept la care mă pot gândi. Să-l las pe el să Fie. Iar eu să fiu mereu lângă el.

12705258_10153964440546602_7783211955218541782_n
Maria Coman

Cum arată o zi din viața Mariei Coman, fără televiziune, acum un călător profesionist sau deținătoarea unei librării?

În ultimii ani au început să-mi placă dimineţile. Liniştea aceea, dinainte ca lumea să se trezească, dinainte de gălăgie, lumina aceea uşor difuză, încă nu foarte puternică.

Aşa că zilele mele de proprietar de librărie aşa vor începe. Dimineaţa, pe linişte, pe lumină filtrată. Cu cafea, cu ziare, cu timp pentru micul dejun.

Librăria mea ar fi undeva într-un oraş. Poate Barcelona, poate Paris, poate Londra, nu ştiu, depinde de ziua în care mă gândesc la ea. Poate în Tours, lângă brutăria de unde oamenii cumpără câte jumătate de baghetă caldă.

Librăria mea ar fi înghesuita şi cu etaj, cu o scară de lemn.

Librăria mea ar avea cărţi pentru copii şi romane de dragoste, toată colecţia Agatha Christie, o grămadă de alte cărţi poliţiste, Mary Poppins în stoc permanent, nu vor lipsi Mitch Albom şi nici Pe aripile Vântului.

Librăria mea va avea  o vitrină mică în care nu se va afla romanul anului, ci cărţile care-mi plac mie.

O să găsiţi ceai, la mine în librarie. Probabil de tei, cu miere şi lămâie. O să găsiţi şi turtă dulce şi, pentru zilele ploioase, o să fac şi cafea.

Uneori, vara, dacă o să închid mai devreme joia, o să fac prăjitură cu caise, iar vinerea o să aduc şi la librărie.

Seara, să nu vă supăraţi, închidem devreme, pe la 6. Nu de alta, dar la fel de mult cum îmi plac răsăriturile, îmi plac şi apusurile.

Sigur, poate iarna ţinem deschis mai mult. Şi atunci o să găsiţi un pahar de vin. Roşu.

De fapt nici nu ştiu dacă librăria e ceea ce-mi lipseşte, cât traiul într-un astfel de oraş unde o astfel de poveste să fie posibilă.

Cum să nu-ți placă?

Mă inspiră, de fapt, să scriu o poveste numai pentru ele. Despre viața trăită în Provence, și o librărie înghesuită, cu etaj, un pian și cu o scară din lemn. Un loc unde se întîlnesc, din întâmplare, patru femei extrem de diferite. Devin cele mai bune prietene fiindcă ajung să vorbească despre ceea ce le provoacă cel mai mult- viața pe care și-o dorește fiecare.

Una dintre ele se află în căutarea timpului pierdut, cu capul în nori dar cu picioarele pe pământ, alta dornică de libertate, gata să rezolve toate dilemele existențiale, a treia fericită când caută fericirea. O recunoști după rujul roșu, perle și mănuși de catifea. Îi place să cânte la pian.

Devin cele mai bune prietene trăind experiențe comune, experimentand viața altfel decat erau ele obișnuite. O viață în care reușesc să se bucure atât de răsărit cât și de apus, libere, transformându-și existența într-o poveste posibilă.

 

 

Sursa foto: Arhiva Mothersandthecity

Facebook Comments
Author

Write A Comment