Nu sunt ipocrită. Atât cu primul cât și cu al doilea copil, am încercat și eu mica negociere, pentru a mai lua o lingurință de piure sau a mânca o legumă. Dar m-am oprit. Am văzut reacția copilului în timp și mi-am dat seama că greșesc.

Adevărat, atunci când ești la limita puterilor, nedormită și obosită, tentația să optezi pentru calea mai ușoară e mare. Iar copiii sunt cei mai buni negociatori. Atunci când sunt bebeluși adorabili poți să reziști tentației de a nu-i lua în brațe la fiecare plânset? Acum zic: da, poți! Pe vremea aceea mi se părea extrem de greu. Scuze se pot găsi o mie: dacă îl doare burta, dacă e bolnav, dacă îi e prea cald, foame…etc

9a18e305d11dbc482ca92466f29f17ac

Mai e varianta în care tu stabilești un lucru, partenerul tău zice altfel și bunica vine cu cireașa de pe tort. Fără rele intenții uneori, doar că pe vremea lor așa se făcea. Cert e că în toată oboseala aceea, singurul care trebuie să primeze e copilul și binele lui. De aceea am încercat permanent să evit manifestări de orgolii inutile.

Trecem la faza de achiziții. Când iei primele jucării. Zâmbesc. Cu ce vârstă să începem? Grea alegere. Amintesc jucăriile interactive, cărțile educative. Eu le-am descoperit alături de fetele mele.

Am optat pentru cărți cu povești adaptate vârstei. Lectura de seară a devenit un mijloc de a ne bucura împreună de eroi de poveste și a ne consolida relația. Rezultatele nu au încetat să apară.

a1a11b19bb313c43edb99c08047ba273

Cele mai frumoase jucării au fost cele realizate împreună. Le puteți realiza cu materialele din casa. Ele vorbesc și azi despre momentele noastre și poveștile despre emoții strecurate inteligent. Toate create cu o stare de bine. Vor fi păstrate mereu, poate îi vor inspira și pe nepoții mei.

S-a întâmplat, să cumpărăm, în paralel, unele lucruri pe care le-au dorit, pe moment, emoțional și apoi au zăcut în lada de jucării.

Ulterior le-am pus în cutii separate, fără să știe, iar când auzeam: mă plictisesc, nu am jucării suficiente, deschideam cutiile vechi în cameră și le lăsam singure, cu ochii sclipind de curiozitate. Conflict aplanat. Pitici fericiți, părinți împăcați.

Nenumărate au fost și vizitele în magazinele de jucării de-a lungul timpului. Mi-am dorit să compare, să aleagă, să încerce. După câteva experiențe nu tocmai pozitive, am descoperit, că partea cea mai interesantă la copii în alegerea unei jucării, este momentul când compară.

E ca la noi, femeile, în magazinele de beauty. Cu cât încerci mai mult, cu atât descoperi mai mult. Inspirație și fericire maximă.  După câteva minute de încercări, ajung să se plictisească, dacă ai abordarea corectă.

89c2ab769a2ad76bd0e5a6a526541944

Treaba lor este de a-ți testa limitele, de a imita alți copii, de a provoca reacții. Treaba ta este să rămâi calm în momentele de furie și să rămâi ADULT.

Crize de isterie că nu ai luat păpușa, trenulețul, mașina de 30 de lei sau 300 de lei? E momentul în care ați început să negociați relația dintre voi. Amenințările, recompensele, țipetele, conferă unui copil multă putere.

E modul lui de a atrage atenția, de a negocia permanent relația cu voi, de a stabili el. Reacția fermă, calmă, este cea mai bună formă de educare. Ideea de a-l scoate în liniște din mediul atât de tentant este o redută deja câștigată.

Desigur în cazul copiilor mai mici, e ceva mai complicat. O soluție ar fi să evitați ieșirile atunci când sunt obosiți sau irascibili. Chiar și așa situațiile tensionate pot apărea.

Depinde cum le valorizezi atunci și ce limite stabilești. O metodă eficientă de a scăpa de achiziții inutile. Odată ce îi valorizezi, indiferent de vârstă, apar și reacțiile potrivite.

Sentimentele de vină, anxietate și confuzie sunt normale. Trebuie să fie completate de o dorință copleșitoare de a remedia acest lucru imediat. Teoria compensării e cu două tăișuri. Îți crează, în timp, un sentiment de neputință raportat la copil, dependență emoțională și nesiguranță.

Sună dur, știu, am trecut prin asta, findcă nu sunt mama perfectă. Nu poți să-ți dorești un copil nemulțumit permanent și frustrat. Compensând, nu există negociere doar un fals câștig de o singură parte. Se corectează greu atunci când a ajuns să influențeze caracterul.

Calitatea relației cu copilul tău o poți stabili din primele zile de viață. O desăvârșești experimentând alături de el, iubindu-l, conferind încredere.

În momentul în care a intrat în colectivitate, nu trebuie decât să tragi aer în piept și să începi o nouă viață. Regulile tale se vor bate cap în cap cu regulile altora, el va tinde  să învețe și de la alții, ignorându-te uneori…ceea ce e perfect normal. Uneori și momentele fără cuvinte au valoare lor.

 Cu multe din experiențele lui nu vei fi de acord, însă trebuie să te asiguri permanent că ,,bagajul” oferit de tine atunci când a fost mic, e adaptat și readaptat în funcție de situații, prieteni sau stare.

8605e9e70dc5dc2423ba115f26e76342

Doar tipul de negociere se schimbă iar reacțiile sunt vulcanice aproape tot timpul. Ce ne-am face fără reguli?! Păi, e nasol. În jurul lui mișună copii, crescuți pe principiul no limit. Vei fi comparat cu părinți care nu interzic, nu negociază, permit.

Din părintele bun devii părintele rău. Modele de viață lejere sunt de admirat și pus în ramă. Tu ești învechit, inadaptat realității sau prea inflexibil. Negocierea devine dură și argumentată, uneori cu DEX-ul lângă tine.

Stai chill, mi se spune. Te iubesc dar când vrei să fiu responsabil? Când scap de reguli și replica lui nu? Eu vreau să experimentez dincolo de linia orizontului, nu la 1 kilometru de casă.

d40818faa64f2d06b99b7f5c45747d85

Îți va fi greu pentru început. Acceptarea situației e cea mai grea. A crescut. Conflictele voastre, pe măsură ce apar, construiesc un alt tip de relație între voi.

Aici trebuie să lucrați mai mult decât oricând, fiindcă îl puteți pierde. Trebuie să existe mai mult ca oricând comunicare, apropiere, o prietenie frumoasă pentru a avea încredere în voi. Așa va respecta reguli și veți fi apreciați indiferent de situație.

Să creezi relații pozitive, fără stres cu copiii tăi, e greu. Nu ne-am putea bucura de reușite dacă nu am învăța din greșeli. Nu am persevera fără să avem îndoieli și nu am putea depăși un conflict subestimându-ne partenerul de discuție. Asta e viața de părinte. O provocare permanentă care de cele mai multe ori impune autocritica.

Voi cum procedați?

Sursa foto: Pinterest & arhiva personală

Facebook Comments
Author

Write A Comment