Greu cu anii ăștia care trec atât de repede. Mă minunez că a mai apărut un rid sau că nu mai am răbdarea pe care o aveam înainte.

De unde până unde? Mie, vă recunosc,  mi-e greu.

Zilele trecute Mara a împlinit 10 ani. Îmi aleg cuvintele, devin lacrimogenă și nu-mi doresc asta. Când ambii copii au schimbat ,,prefixul” zici că nu mai este ce a fost. Deschizi albumul cu fotografii și îți trec prin cap un milion de întămplări fericite sau nefericite, iar tu ai sentimentul că ai trăit două vieți, nu una.

Cu o seară înainte de aniversarea ei mi-am dat seama că trei din cei zece ani i-am petrecut prin spitale, apoi au urmat doi de tratament, în total cinci ani, în care, am uitat cine sunt. Paula, sora ei cea mare, era ca un ceasornic. Respecta programul de somn al Marei cu strictețe, avea o răbdare cum rar întâlnești, știind că urmează să petrecem doar noi două, o oră, două, citind povești seara, înainte de culcare.

Uneori cred că adormeam înaintea ei, fiindcă oboseala își spunea cuvântul, dar știam că pentru ea însemna extraordinar de mult. Parcă aud și acum vocea ei pițigăiată spunând în șoaptă:

Mai citește-mi o poveste, mami! Încă una și atât!

Copilăria fetelor mele a fost ca și în O mie și una de nopți. O poveste care trebuia să continue cu o altă poveste. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat cu ele, a fost să nu mă pliez în fața niciunui stereotip. Nu-mi doresc ca viața mea să întrunească tipare. Oricât de greu a fost le-am încurajat să fie sincere, diferite, asumate și fără teamă.

Cum era și normal, astăzi, viața mea a ajuns departe de ideile pe care le aveam înainte de apariția copiilor, iar acesta este un motiv de bucurie când e vorba de autoevaluare. Nimic nu este întâmplător.

Să vă spun lucrurile pe care nu le știți despre noi. Un set de 5 reguli pe care le-am trăit împreună până la adolescența timpurie.

Nu ne lăudăm prea des, dar ne mândrim cu rezultatele noastre!

Nu am fost și nu sunt genul de mamă disperată să-și compare copiii cu ai altora. Am crezut mereu în ideea pașilor mici și siguri, în răbdare și înțelegere. Evit comentarii tendențioase la adresa lor chiar și atunci când îmi stau pe limbă o sută de propoziții. Mi-am dat seama greșind că fac mai mult rău decât bine. În acest caz răul făcut se repară mult mai greu. Vă dau un singur indiciu: percepția de sine a copilului.

Iubim, dăruim, respectăm!

Iubirea este un ingredient care n-ar trebui să lipsească din viața nimănui. Ceea ce le învăț eu pe ele este să nu accepte compromisuri când vine vorba despre a iubi și a oferi. Totul se susține cu fapte. Îmi doresc să înțeleagă că trebuie să dai întotdeauna mai departe, să-ți pese, fiindcă singurul lucru care rămâne după noi este ceea ce dăruim.

Suntem ceea ce suntem! Nu vindem blana ursului din pădure!

Fetele mele sunt extrem de diferite. Mara este ambițioasă și energică, Paula este meticuloasă și foarte responsabilă. S-a întâmplat de multe ori ca fiecare dintre ele să-și dorească să aibă din calitățile celelaltei. Este normal. Totul până la momentul când devenim altcineva în încercarea de a copia doar de dragul de a fi ca și el. Cât de bine poate fi atunci când nu suntem noi, în pielea noastră? Cred că face parte din procesul de transformare al fiecarui copil.

Plăcerea de a citi. Am cumpărat toate cărțile care le plac ca să le conving să se îndrepte spre lectură.

Biblioteca este full nu doar pentru că trebuie să existe. Pentru Paula a fost universul ei de care nu poate să se despartă nici acum. Iar dacă vrei să o faci fericită cumpără-i cărți. Pe Mara în schimb trebuie să o motivezi, să-i dai o temă pe care ea să o caute într-una din cărțile preferate. Dacă nu este un treasure hunt atunci nu este ok. Devine o provocare și pentru mine fiindcă nu au aceleași gusturi. Însă ne împăcăm de fiecare dată când dezbatem împreună subiecte din cărți. So, be smart again!

Curajul este ceva firesc vs piedicile impuse de noi

Majoritatea avem tendința de a-i proteja de absolut orice, uneori exagerăm din prea mult subiectivism. Lipsa de curaj a copiilor noștri vine din prea multă protecție și nevoia absurdă de a respecta cele o sută de liste prinse undeva în sufletul nostru. Acele liste în care ei trebuie să respecte absolut orice, inclusiv ceea ce nu am respectat noi la vârsta lor. Mizez pe autoeducare. Listele bune sunt făcute împreună. Bifate cu exemple de ambele părți în așa fel încât să nu punem mai multe piedici decât trepte către curaj.

Este cool să ai doi, cinci, zece sau paisprezece ani! Ceea ce trăiesc cu ele poate fi convențional, obositor sau provocator. Viața de zi cu zi pare un clișeu simpatic de cele mai multe ori.

În spatele fiecărei experiențe se ascunde bine de tot nevoia mea de a le vorbi deschis despre tot ceea ce simt și trăiesc. Mai citesc o poveste, adaptată vârstei, răsfoiesc pagini cu eroi noi cărora trebuie să le fac față, ne uităm la cuprins să vedem ce urmează.

Timpul trece, nu putem striga după el să aștepte. Cred că în asta constă provocare vieții de părinte, să-ți faci timp să trăiești alături de ei, iubind.

 

 

Sursa foto: Arhiva personală, Mihaela Tasulea

Facebook Comments
Author

Write A Comment