Am avut ocazia să strâng mâna Ozanei Nicolau atunci când mi-am dus fetele șă vadă piesa de teatru Foreplay la Centrul Replika. Abia ulterior, când am început să documentez interviul cu ea, am aflat detaliile care m-au convins să vorbesc mai departe despre toate proiectele în care crede și am ajuns să cred și eu.

Pasiunea ei pentru oameni și viață se reflectă în tot ceea ce face. Credeți-mă are planuri mari, muncește mult și merită susținută.

Ozana are drumul ei. Pentru ea scena înseamnă viu, sub ochii oamenilor are loc fiecare gest și fiecare clipire a actorilor. Viul acesta vine încărcat și cu tensiune dar mai ales cu un mare potențial. Faptul că actorii primesc reacțiile publicului în timp real, pe măsură ce spectacolul se joacă, face ca fiecare reprezentație să acumuleze o energie unică care oglindește de fiecare dată cum este publicul acelei seri. De aici pornește poveste ei , lipsa celui de-al patrulea perete. Când știi că între ce se vede pe scenă și ce se întâmplă în sufletul spectatorilor e o rezonanță profundă.

Ozana Nicolau iubește ceea ce face. Ce înseamnă autenticitatea pentru tine?

Autenticitatea este un amestec de curaj și vulnerabilitate. Curajul de a spune și de a scrie ceea ce îmi vine prima dată în minte. Gândul spontan este și cel mai sincer, cel mai necenzurat. Dacă atunci când aceast mesager din adâncul ființei își face apariția pot să accept și vulnerabilitatea pe care o implică, faptul că a-l face cunoscut echivalează cu a devoala o parte a mea foarte profundă, atunci pot să spun că am reușit să fiu eu însămi și i-am lăsat și pe ceilați să vadă cum sunt.

Care este povestea  Ozanei Nicolau?

Povestea mea e ca mi-au plăcut întotdeauna poveștile.  În școala generală am avut norocul să întâlnesc o extraordinară profesoară de desen, al cărei talent era că în spatele fiecărei nuanțe, al fiecărei linii, al fiecărei schițe făcute de un amator sau al fiecărei picturi celebre știa să găsească o poveste.

 Apoi, în liceu, mă juceam foarte des de-a “ce-ar fi dacă” și așa, în glumă, scorneam tot felul de scenarii pentru prietenele mele. Surpriza a fost că unele din aceste fantezii chiar au fost puse în practică și atunci am observat prima oară cât de importante sunt ideile, că în primul rând ceea ce ne imaginăm mișcă lumea, cum se materializează gândurile și cum pot transforma concret viața cuiva.  

De aici până la scenaristică, regie de film și apoi teatru nu pot să spun că a mai fost doar un pas, ci o mie de pași și un mare salt. Temele sociale au venit treptat; au fost un fel de clopoțel care tot suna în mintea mea – întâi în facultate, scurtmetrajul meu de licentă este despre o fată traficată care încearcă să își reia viața (“Între prieteni”) și apoi spectacolul de teatru despre mamele minore (Foreplay). Pe măsura ce am ieșit din mintea mea și m-am conectat din ce în ce mai mult la realitatea din jur, a venit și inspirația de a scrie despre ce aflam.

Cum interpretezi principiul viață frumoasă, trăită bine?

Pentru mine copilăria, ce trăim atunci, este punctul esențial. O viață frumoasă înseamnă pentru mine o viață trăită cu respect față toate de celelale ființe și în special cu respect față de copii. Am auzit până la saturație de respectul pe care trebuie sa îl aibă copiii față de adulti, dar eu cred că lucrurile stau invers: ar fi bine ca adulții să devină conștienți că un copil este o ființă umană cu enorm de multă sensibilitate și aceleași drepturi ca și ei.

Copiii ar trebui să fie “abordati” cu deschidere si mult respect (cum spuneam) față de ceea ce ei sunt deja, față de înclinațiile cu care s-au născut și față de ceea ce simt și își doresc moment de moment. Am observat foarte mulți părinți care confundă satisfacerea nevoilor lor cu educația. Copilul trebuie să conformeze la ceea ce îi cer eu ca părinte, pentru că dacă nu, înseamnă că e prost crescut.  

Dar cum poate cineva să fie bine (cu sine însuși și în raport cu ceilalți) dacă în perioada sa de formare nu a fost recunoscut pentru cine este cu adevărat? Bine și frumos înseamnă pentru mine respect, dar un respect care susține dezvoltarea fiecăruia (mai ales a copiilor), nu care întărește relații de autoritate.

Spune-mi mai multe despre spectacolul de teatru Foreplay. Cât de greu e să deschizi dialogul prin artă?

Foreplay este un spectacol de teatru documentar, interactiv despre mamele adolescente din România iar ținta sunt adolescenții și părinții în general. O sarcină nedorită este probabil cea mai clara dovada de eșec în relația dintre părinți și copii, dar până la acest stadiu ireversibil, mai sunt etape intermediare în care părinții pot da dovada de “surzenie” față de adolescenți, iar copii pot trăi cu impresia că este imposibil ca un adult să înteleagă prin ce trec, așa că ajung să vorbească doar în al 12lea ceas. Foreplay e un îndemn la comunicare în familie, la a spune ceea ce ne preocupă și ne doare cât mai din timp.

Spectacolul cuprinde momente de dialog direct cu publicul și o dezbatere la final. Cel mai frecvent, adulții dau răspunsurile “corecte”, cele acceptate social. Adolescenții sunt mai timizi dar și mai onești: dacă nu se simt în siguranță, evită să răspundă, iar dacă se simt în largul lor dau replici care generează momente de “aha!” în sală.  Arta are diverse forme de dialog; există, în primul rând, această modalitate directă: discuția public – artiști, în strânsă legătură cu reprezentația.

 Am remarcat o reținere în discuție care presupun că provine din anii de scoală când nimeni nu vorbește decât dacă este întrebat și are mare grijă să dea și răspunsul “corect” ca să nu fie sancționat. În al doilea rând, se mai deschide și un dialog interior: al fiecăruia cu sine. Sunt oameni care nu comentează nimic la discuțiile organizate, dar pe care i-am vazut plângând în timpul spectacolului sau care vin și îmi spun “ai scris și povestea mea”.

 E un efort să inițiezi coumunicarea între artiști și spectatori și, mai ales, între spectatori și spectatori, dar dintre toate contextele publice în care ar putea avea loc un dialog, cred că cel artistic este cel mai usor accesibil deoarece oamenii vin cu disponibilitatea de a asculta, de a vedea o experiență diferită de a lor și aceasta este condiția esențială pentru a crea o punte.

Ai colaborat la diverse proiecte inițiate de tineri autori români, alteori ai regizat tu. Cum vezi noua generație din teatru și film?

O văd foarte bine.  Debutul meu în teatru a fost – totuși – pe jumătate joacă și pe jumătate o întâmplare. Am studiat regia de film iar apoi, din dorința de a spune povestea mamelor adolescente am trecut la teatru. Fără nici o pregătire teoretică. Școala mea au fost spectacolele unor regizoare sau autoare tinere: Gianina Cărbunariu, Ioana Paun, Catinca Drăgănescu, Mihaela Michailov și, în general, teatrul independent din București. M-au inspirat și m-au motivat. Admir foarte mult curajul lor artistic. Iar munca și viziunile lor sunt convinsă că vor lăsa o urmă puternică în teatru românesc.

Noua generație din film, are un parcurs mai dificil (dar nu mai puțin inspirat), din cauza faptului că filmul necesită fonduri semnificativ mai mari decât teatrul și uneori realizarea unui film (de la idee și până la distribuția în cinema) poate dura peste 5-6 ani.

 La toate ateliere de film din Europa la care am participat, Romania este privită cu respect și premiile câștigate de regizorii români în ultimii 15 ani le-au adus acestora (și României) recunoaștere internațională. Pentru tinerii regizori români din 2018 există deja o cale deschisă de recunoasterea obținută în anii precedenți de regizorii Noului Val. Regret doar că în Romania se merge la cinema destul de puțin, iar filmele românești (cu câteva excepții notabile) înregistrează puțini spectatori.

Ce a însemnat pentru tine să fii asistent de regie la filmele unor regizori români, precum Calin Peter Netzer (Poziția copilului ) și Radu Jude (Aferim).

Am fost asistent de regie în timpul facultății și imediat după, iar experiențele acestea sunt infuzate de idealismul începutului de drum.  M-am dus la filmari având în cap ceea ce auzisem de la profi: că meseria se fură. Eram ochi și urechi să văd cum lucrează și să rețin cât mai mult. Însa fiecare are un drum unic.

 Am realizat la un moment dat că modul lor de lucru nu mi se potrivea.  În orice caz, realizarea unui lungmetraj este (și) o probă de anduranță. Se filmează 30 de zile, timp de 12 ore pe zi, răstimp în care regizorul (care vine de acasa cu ideile creative frumos rânduite în minte) trebuie să facă față unor circumstanțe schimbătoare.

 Oricat de bine are fi planificată o filmare, tot se întamplă chestiuni neprevazute și insurmontabile ( plouă, un actor face varicelă, un altul pierde avionul) iar planul creativ trebuie adaptat la condițiile existente fără a pierde intențiile artistice inițiale și ideea esențială a filmului. Este foarte greu și consider că a fost un privilegiu să îi observ pe acești regizori găsind soluții.

Trăiești în București. Cum vezi acest oraș din punct de vedere cultural?

O sa încep cu o glumă: un om stătea cu jumătatea stângă din șezut pe o plită încinsă (și se ardea) iar cu jumătatea dreaptă pe o bucată de gheață (și degera). În medie, stătea bine. Cam aceeași e situația în București. Se creează (destul de) multa artă contemporană dar se consumă puțină. În perioadele de vârf (toamna și primăvara) premierele și festivalurile se suprapun, iar publicul aleargă la propriu de la un eveniment la altul.

 Vara nu se întâmplă nimic. Îngrijorător este că acest public, suprasolicitat de abundența ofertei este cam același la toate evenimentele și este scăzut. Vorbim de câteva mii de oameni. Foarte rar, în cazul unui concert al unui artist celebru sau al unui film cu palmares impresionant putem vorbi de zeci de mii. Dar chiar aceste zeci de mii, raportate la cele 2 milioane ale Bucureștiului care este și centru universitar, sunt cam puțin.

Conform unei cercetări realizate de Institutul pentru Cercetare și Formare Culturală, peste jumătate dintre adolescenții si tinerii din Bucuresti preferă jocurile pe computer și fast-food-ul ca loc de socializare cu prietenii, pentru timpul lor liber. Activitățile culturale ocupă doar o felie foarte mică.

Ar fi, poate, oportun ca în perioada de vară să fie gândite evenimente culturale pentru elevi  tocmai pentru că adolescenții sunt obișnuiți să meargă la teatru sau la muzeu cu școala dar nu din proprie inițiativă. Altminteri, peste 10 ani ne vom trezi că artiștii contemporani nu au public deloc.

Nu pot să nu amintesc situația dezastruoasă a cinematografelor: din pacate, mai sunt doar 4 cinematografe de artă. Așa că recomand cu drag programul de la Cinema Elvira Popescu, Cinema Muzeul Tăranului și cele doua Cinemateci (Eforie și Union) pe tot parcursul anului, nu doar în timpul festivalurilor de film. Iar productiile de teatru independent merită și ele un public cât mai numeros. Centrul Replika, Macaz, Teatrul Luni de la Green Hours, Unteatru, Apollo 111, Linotop sunt locuri care sustin artiștii independenți și mi-aș dori ca lumea să meargă cât mai des în aceste centre, să încerce abordari și teme noi, subiecte actuale și acute.

Ce crezi că ar trebui să se schimbe în mentalitatea noastră pentru a ne crește frumos copiii? Cum vezi egalitatea de gen și de șanse?

Pentru a ne crește copii altfel decât am fost crescuți noi, ar trebui în primul rând să putem accepta că felul în care am fost educați are multe lipsuri, că modul în care vedem lumea nu este neapărat benefic pentru copiii noștri, să admitem că în dezvoltarea noastră au existat pași greșiți sau că în prezent avem unele idei nocive;  înseamnă să ne re-evaluăm și să fim dispuși să schimbăm anumite părți din noi.

Ori, după cum bine știm, o astfel de schimbare întâmpină întotdeauna rezistență.

Dau un exemplu: un studiu realizat în 2017 de World Vision arată că peste 60% dintre părinții din România consideră bătaia este o metodă validă de a-și educa copii, că sunt îndreptățiți să se poarte astfel și că bătaia nu îi afectează pe copii, dimpotrivă. Toți acești părinți au deprins acest mod de relaționare în copilăria lor, adică la rândul lor au fost bătuți de părinții lor.

Ca să poată supraviețui acelui moment dureros au dezvoltat un mecanism de apărare prin care și-au spus și au ajuns să creadă că ceea ce li se întâmplă nu este dureros și, deci, că nu le face rău. Pentru ca părinții actuali să nu mai fie violenți cu copiii lor ar trebui să admită ca pedepsele fizice i-au făcut să sufere în copilăria lor, că așa cum părinții lor s-au comportat greșit față ei la fel greșesc și ei față de copiii lor.

Nu știu ce spun sondajele despre egalitatea de gen (sau dacă există vreo cercetare pentru România) dar soluția și mecanismul de schimbare sunt același ca în exemplul dat și tot la nivel individual.

Pentru ca părinții să excludă stereotipurile de gen din educația copiilor trebuie să fie conștienți dacă în propria lor creștere au existat astfel de impuneri, să aibă curaj să se privească pe ei înșiși și să recunoască dacă acele îngrădiri le-au fost benefice sau nu. Iar aici situația e nuanțată. Mai multe îndatoriri casnice pentru femei, înseamnă timp liber redus pentru ele și, evident, mai mult timp liber pentru bărbați.

 Timp care poate fi investit în relaxare sau în educație. Ca bărbat, acesta e un avantaj și oricât ar fi cineva de empatic, e greu să spună cu inima ușoară: da, aș vrea să am mai puțin timp liber. Dar ca tată poate fi mai onest să spui: aș vrea ca și fiul și fiica mea să aibă la fel de mult timp liber, aș vrea ca și fiul și fiica mea să poată face orice meserie își aleg.

Egalitatea de șanse presupune multe paliere: situația economică a părinților, nivelul economic al zonei/ regiunii, situația familială (ambii părinți prezenți, doar unul sau copil crescut de bunici, numărul de frați), nivelul de educație al părinților. Multe din  criteriile enumerate țin de situația macro.

În opinia mea egalitatea de șanse s-ar îmbunătăți dacă s-ar rezolva problema corupției din România. De 30 de ani, între învățământul din orașe și cel din sate se menține același decalaj.

De 30 de ani există comunități defavorizate în care prima grijă este supraviețuirea, nu educația. De 10 ani exist strategii guvernamentale (recomandate de UE) pentru reducerea inechitatilor, care au rămas pe hârtie sau au fost implementate de fațadă.  Si iar ajung la individ. Daca guvernul nu își face treaba, fiecare dintre noi putem ajuta cu voluntariat. 1 ora pe săptămână, 4 ore pe lună, 50 de ore pe an investite constant într-o cauză vor genera până la urmă îmbunătățiri.

Ce este unic în relația actorului cu scena?

Lipsa celui de-al patrulea perete. Faptul că actorii primesc reacțiile publicului în timp real, pe măsură ce spectacolul se joacă, face ca fiecare reprezentație să acumuleze o energie unică care oglindește de fiecare dată cum este publicul acelei seri. Se poate întâmpla ca sala să fie împietrită, să nu se creeze o legătură și atunci pentru actori e ca și cum ar încerca să spargă un zid. Alteori publicul freamătă împreună cu actorii la o anumită scenă sau nici nu respiră – și atunci știi că între ce se vede pe scenă și ce se întâmplă în sufletul spectatorilor e o rezonanță profundă.

Scena înseamnă viu, sub ochii oamenilor are loc fiecare gest și fiecare clipire a actorilor. Viul acesta vine încărcat și cu tensiune (căci orice greșeală nu poate fi luată înapoi sau reparată) dar mai ales cu un mare potențial.

Există un studiu care a arătat că ritmul cardiac al spectatorior dintr-o sală de teatru ajunge să fie sincron. Mai sunt apoi neuronii oglindă (mirror neurons) care ne ajută când suntem mici să ne conectam la starea de spirit a părinților noștri, iar la teatru să trăim o dată cu actorii ceea ce ei trăiesc în piesă. Să simți simultan cu altcinva aceeași emoție e foarte special. Să vibrezi împreună cu 50 sau 100 de oameni e extra-ordinar.

Care sunt femeile celebre despre care  ți-ar plăcea să scrii?

În domeniul literar le admir foarte mult pe Margaret Atwood, Zadie Smith, Elif Shafak, Dorota Maslowska. Dar aș lăsa istoriile lor de viață în seama biografilor. O zona de care sunt pasionată este psihologia și aici mi-ar plăcea să fac cunoscută munca unor terapeute de excepție: Francois Dolto, Alice Miller, Anne Ancelin Schutzenberger. Descoperirile lor au revolutionat ceea ce știm despre psihicul uman, modul în care ne întelegem pe noi înșine. Tocmai pentru că numele lor (cel puțin la noi în țară) nu sunt celebre, așa cum ar merita, mi-aș dori să aduc în atenția publicului larg evoluția lor personală și profesională care a facut posibile aceste descoperiri.

Francois Dolto a arătat ca înainte de dobândirea limbajului verbal copii se exprimă prin intermediul corpului, iar descifrarea acestui limbaj al corpului a permis întelegerea cu mare acuratețe a dezvoltării umane celei mai timpurii. Alice Miller și-a concentrat atenția asupra educației, relevand ca suntem moștenitorii unei “pedagogii negre” – educație bazată pe constrângere dar deghizată ca fiind acceptabilă  prin scopul său declarat care este un presupus bine al copilului. Anne Ancelin Schutzenberger a conectat psihicul individaul cu cel al strămoșilor, relevând ca în subconștientul personal se amestecă punctele existențiale semnificative ale predecesorilor noștri. Dolto și Schutzenberger au lucrat îndeaproape cu medici, completând și desăvârșind munca acestora. Inclusiv pentru acest aspect care în spitalele românești lipseste (de a aborda omul și vindecarea sa holistic), mi-aș dori să fac contribuția lor cunoscută.

În clipa de față, cel mai urgent pentru mine este să spun povestile unor femei necunoscute. Poveștile generației mamei mele, care a supraviețuit anilor Decretului 770 din anii ‘60 (cel care interzicea avortul în condițiile în care mijloacele de contracepție erau inexistente în România). Poveștile femeilor a căror viață intimă devenise chestiune de interes public: mă gândesc la celebrele controale obligatorii din fabrici în urma cărora se stabilea care femei sunt însarcinate. Această transgresare abuzivă a limitelor individului nu poate să nu lase urme, iar acele urme ar trebui vorbite, scoase la lumină și suferinț aceea onorată – ca să se poată vindeca.

Mă fascinează în egala masura poveștile femeilor și fetelor din prezent, cele care nu au o viață epatantă, dar care cresc generația de mâine. O prima poveste este cea a mamelor adolescente. Unul din zece copii este născut de o mama minoră; unul din zece copii se confruntă cu probabilitatea de repeta parcursul de viață al mamei sale – abandon școlar și (dacă este fată) o sarcină la vârstă mică. Acest copil născut de o adolescentă poate fi colegul de clasă al copilului meu. Mă interesează de ce fete de 14-15 ani ajung să aibă mai multă încredere în iubiții lor decât în părinți. Mă interesează care sunt solutiile pentru o mamă singură din mediul rural, unde posibilitatea de a avea un job e redusă.

Ești o persoană activă implicate în multe proiecte. Care sunt acestea? Există unul apropiat sufletului tău?

Primul proiect dupa facultate a fost organizarea Festivalului de Film Experimental (BIEFF) timp de 6 ani, perioadă care a reprezentat pentru mine un maraton în care am încercat în fel și chip să le transmit oamenilor cât de variat este cinema-ul și să creez o deschidere către toate formele acestuia – în contrapondere la avalanșa de entertainment (de altfel destul de repetitiv) din cinema-urile de mall.

Proiectul meu de suflet este Foreplay. Faptul că în România 10% dintre femeile care nasc anual sunt minore, arată că fetele nu sunt împuternicite să fie stăpâne pe corpul lor și din această cauză nici pe parcursul lor de viață. Documentarea pentru Foreplay m-a purtat în multe comunități defavorizate și în situații care mi-au zdruncinat toate certitudinile.

 Așa am ajuns să fac voluntariat și experiența aceasta de a izbuti o schimbare cât de mică la firul ierbii, m-a facut să înteleg că e nevoie să ne implicăm cât mai mulți. M-am întors cu forțe sporite către scrierea și montarea piesei de teatru pentru că am realizat că acesta e instrumentul cel mai bun cu care eu aș putea să creez conștientizare și să generez la rândul meu o schimbare.

În prezent sunt implicată mai ales în proiecte de teatru și, desigur, continuu partea de educație prin cultură. Spectacolul Foreplay va fi prezentat din toamnă în liceele din București, precum și în zone devaforizate cultural (în cadrul Fundației Children Action din Ferentari și în Comuna Fundeni). Sunt foarte curioasă de întâlnirea cu profesorii și elevii din licee, mă astept să am parte împreună cu echipa de mici revelații.

Tot în toamnă urmează să montez la teatrul Tineretului din Piatra Neamt un spectacol pentru adolescenți, despre singurătea în mulțime, izolarea în timp ce teoretic ești conectatat cu întreaga lume, pe care o produc rețelele de socializare și the world wide web.

Domeniul în care activezi este extreme de provocator. Ți-ai dorit vreodată să o iei de la capăt?

De mai multe ori. Sigur că există momente dificile când resursele sunt foarte reduse (poate fi vorba de timp, de inspirație, de energie sau de bani) și atunci, vrând-nevrând, iau în considerare și alternativa de a mă opri.  Soluția mea, când am ajuns la o epuizare de un fel sau altul, a fost să închei proiectul care mă consuma prea mult și să o iau de la capăt cu un proiect nou, diferit.  Pe termen lung, cred că ar fi indicat să am un restart profesional – cineva spunea că e sănătos să ne reinventam din punct de vedere profesional la fiecare zece ani, tocmai pentru a ne păstra curiozitatea, prospețimea și relevanța. Nu știu dacă voi reusi la fiecare zece ani  – pare totusi cam des pentru ritmul în care reusesc eu să acumulez și să mă adaptez – dar măcar înca o dată, aș vrea să încerc.

Cum ai perceput mișcarea #metoo? Ce crezi că a schimbat în mentalul social?

#metoo este revoluția generației noastre și a creat un element lipsă, esential pentru ca femeile să aibă o viață mai împlinită și mai multe șanse de a obține ce își doresc: solidaritate.

Lupta femeilor pentru drepturi egale a pornit de la sincope cât se poate de evidente (dreptul la vot, dreptul de a studia în universităti, dreptul de a deține proprietate) și a ajuns la probleme mai puțin vizibile dar cu consecințe uriașe: hărțuirea și violența care s-au perpetuat pentru că au fost trecute sub tăcere.

Din punct de vedere al legilor scrise totul părea în regulă, iar #metoo a demonstrat că un curent subteran de inechitate continua să submineze viețile femeilor. Mișcarea are marele merit de a fi reunit toate aceste experiențe într-o singură voce, astfel încât cazurile individuale să nu mai poată fi respinse ca fiind excepții.

#metoo a aratat care este consecința mileniilor în care femeile au fost lipsite de dreptul de a decide pentru ele însele și restricționate la un trai domestic. Efectul cel mai dureros și insidios al abuzului este că victima ajunge să pactizeze cu agresorul (ca strategie de supraviețuire): fie minimizând ceea ce i s-a întâmplat, fie negând pur și simplu că abuzul ar fi avut loc. Aceleași modalități de a respinge acuzațiile se regăsesc și la agresori.

Suprapunerea (aproape) totală dintre discursul agresorilor și al majorității neimplicate direct (bărbați precum și femei – despre care acum șțim că s-au aflat la un moment dat în postura de victimă) a făcut ca victimele care ar fi vrut să denunțe abuzurile să nu o facă din cauza lipsei unui spațiu sigur, în care să fie crezute și protejate.

Pentru prima dată această spirală a tăcerii a fost întreruptă și femeile au înteles (sper) că dincolo de orice opinii ar avea despre parenting, vaccinuri, home-schooling etc. există o experiență comună care le unește și că, în final, confesiunea lor va fi întâmpinată cu sprijin.

Sper ca de acum înainte femeile să vorbească cu mai multă încredere și mai des despre problemele pe care le au, să aibă sprijin din partea altor femei – atitudine care până de curând a fost mai degrabă rară, să caute ajutor specializat pentru agresiunile suferite, pentru că doar așa își pot vindeca traumele.

Și mă aștept să își ducă la îndeplinire visele cu mai multă forță decât până acum – cu foța și încrederea în sine pe care recunoasterea și vindecarea unei traume o pot da.  

#metoo are implicații și asupra copiiilor. Primul model pe care îl au copii este familia. Suntem o țară în care 1 din 4 femei a fost agresată fizic sau sexual de partenerul viață, cel puțin o dată. Peste jumătate dintre adolescenți vin din familii în care au fost martori sau au suferit direct violența domestică. Câți dintre acești adolescenți vor avea un comportament responsabil? Vor lua decizii tinând cont de interesul ambilor parteneri? Pot presupune ca pentru o parte dintre acești adolescenți #metoo a însemnat o oportunitata de a întelege că ceea ce au trăit/ văzut în familiile lor nu este singular, nu reprezintă normalitatea” și, poate, și-au chestionat propria viziune asupra comportamentului într-o relație de cuplu.

Despre sexualitate se vorbeste, încă, cu mari rețineri, așa că dacă ar exista o continuare a mișcării #metoo legată de alte aspecte ale sexualității, cred că ar fi binevenită.

 

 Sursa Foto: Ozana Nicolau & Suplimentul de cultură

 

Facebook Comments
Author

Write A Comment