Timpul zboară. Recent am împlinit 1 an de la primul curs susținut cu adolescenții de la Touched Romania. Prima întâlnire cu acești copii minunați care acum au devenit parte din viața mea.

Mă întrebați cât contează pentru mine? Ce anume mă determină să merg aproape în fiecare weekend acolo? Răspunsul este simplu: EI, evoluția lor de când i-am întâlnit, experiențele trăite împreună, locurile vizitate, frustrările pe care le-am depășit cu fiecare în parte și bucuria de a ne avea unii pe alții.

Grupul de adolescenți pentru mine înseamnă mult deoarece aici am putut să mă regăsesc cu adevărat și să pot exprima fără nicio problemă ceea ce simt. Până să încep să merg la acest grup aveam mici temeri pe care nu le puteam depăși, dar aici am putut să trec peste ele și cu ajutorul lui Mari am putut să- mi adun curajul de care aveam nevoie pentru a le înfrunta. Îmi era imposibil să vorbesc în fața a mai mult de două persoane, mai ales, dacă erau persoane necunoscute, însă acest grup de adolescenți a transformat imposibilul în posibil. (Rebecca )

Încă de la început totul a fost o provocare, fiindcă sunt tipologii diferite, nu-i cunoșteam deloc și îmi puneam problema acceptării din partea lor. Însă am ajuns la un numitor comun cu multă răbdare, implicare și iubire. Poveștile lor au devenit și poveștile mele iar pe următoarele sper să le scriem împreună.

Pe parcursul acestui an, mai mult ca oricând, mi-am dat seama că faptele mici devin mari atunci când ai ingredientul perfect: PREZENȚĂ. Da, proiectul acesta a început de la zero, fără bani la mijloc, doar din dorința de a face bine, de a fi prezentă într-un loc unde am simțit că e nevoie de mine.

Așa că, și acum, repet ceea ce le-am spus și lor la prima întâlnire. Da, copile, poți visa dar ai nevoie și de îndrumare, pasiune, încredere și muncă.

Mi-au dovedit că se poate la cursul de mind building. Au fost mai comunicativi decât mă așteptam și tot atunci am descoperit ce se poate ascunde dincolo de neîncrederea unui copil în propriile forțe. Seara când am ajuns acasă am luat lucrările lor semnate și am plâns ca un copil prost gândindu-mă ce potențial imens ascunde fiecare.

Cireașa de pe tort a fost la cursul de antreprenoriat când au generat  un plan de business  pornind de la pasiunile fiecăruia dintre ei. Apoi l-au prezentat cu argumente respectând pașii care trebuiau urmați. Doamne, ce idei mișto aveau, cum s-au ajutat unii pe alții și cât de încântați au fost de rezultatul muncii lor.

Am spus povești la storytelling, am vorbit cu mai multă încredere în noi la public speaking și am fost creativi la cursul de jurnalism independent. Primul muzeu vizitat împreună a fost Muzeul Literaturii Române unde au scris povești pornind de la trei obiecte aflate în incinta muzeului. Știți copiii aceia care abia vor să scape atunci când îi duci la muzeu sau spun – mă plictisesc – de o mie de ori doar, doar cedezi și ieși odată afară? Ei bine cu trupa mea de copii nu a fost așa. Cred că au trecut ore bune și ei mai aveau ceva de adăugat la prezentarea lor.

Știți, experiențele astea ne-au unit foarte mult, ca în orice relație dealtfel. Să nu credeți că nu am avut opinii diferite și chiar îi încurajez să-și susțină punctele de vedere, nu-mi doresc sub nicio formă genul de relație de autoritate în care eu vorbesc, ei scriu.

Pentru a ne cunoaște mai bine putem în fiecare săptămnă să experimentăm hobby-urile cellorlalți. Ar fi interesant să fim puși în situații limită sau inconfortabile.

Este simpla opinie a unui adolescent care vrea mai mult să experimenteze, să-și depășească limitele. Ceea ce este de dorit. Nu vreau genul de relație profesor – elev, ei o cunosc deja.

Nu imi doresc să fie copii obedienți ci vreau să nu le fie teamă cu personaliatea lor. Ce dacă ești vulcanic, te completezi cu cel timid, trebuie doar să ai repere. Credeți-mă asta lipsește la noi, în educația copiilor noștri, reperele.

Ceea ce învățăm împreună este ceea ce nu trăiesc pe băncile școlilor, este vorba de lucruri practice, care, sper eu, să le folosească în viitor. Citeam recent în cartea Studii despre iubire că așa cum suntem, așa iubim. Dacă nu simți, n-are niciun rost. Știa ceva Jose Ortega Y Gaset când a punctat atât de bine despre lucrurile care ar trebui să conteze cu adevărat.

Ați înțeles, îi iubesc mult și tot ce îmi doresc este să-i ajut mai departe, să fie cândva pe picioarele lor, iar peste ani să-și amintească de mine cu plăcere.

Cred că sunt pe drumul cel bun și vreau să folosesc drept argument opinia unuia dintre ei. La final de an școlar le-am cerut , în scris, opiniile despre ceea ce le place sau nu, la cursurile noastre, ce cred ei că lipsește sau trebuie îmbunătățit.

De fiecare dată am învățat câte ceva din lecțiile și discuțiile pe care le aveam cu Mari. Ne-am putut pune în pielea personajelor din poveștile și scenetele făcute de noi astfel încât ne-am putut da seama ce simte fiecare om când este pus în diferite situații.

Am construit o familie din acest grup și merg de fiecare dată cu mare drag știind că mereu am de învățat ceva nou și folositor pentru mine. Înainte eram așa timidă încât nici nu îmi făceam curajul de a ieși în fața la școală când aveam de făcut o prezentare dar acum îmi este mai ușor deoarece exercițiile pe care le făceam la grupul  de adolescenți au dat roade.

La fel ca ceilalți și eu aveam frica a-mi pierde prietenii și încercam să fiu așa cum vor ei să fiu, doar ca să mă placă, dar am învățat că cine îți este prieten adevărat te apreciază pe tine ca persoană și niciodată felul cum arăți sau statutul pe care îl ai. Am învățat să fiu eu așa cum sunt și niciodată să nu mă schimb doar pentru că așa vrea o persoană. Acest curs m-a învățat multe și îi sunt recunoscătoare lui Mari pentru tot ce a făcut pentru noi dar mai ales pentru mine.

Întotdeauna putem dărui mai departe ceva. Chiar dacă uneori cadoul se numește simplu bunătate. Nu putem schimba lumea până nu acceptăm să ne schimbăm noi. Abia atunci o cântărim la adevărata valoare.

Facebook Comments
Author

Write A Comment