Acum o lună totul părea controlabil și nimic nu deranja evoluția noastră către obiectivele pe anul 2020. Nu luam în calcul cât de mult se pot schimba lucrurile și noi odată cu ele, fie că vrem, fie că nu.

Cine ar fi zis că vom reinventa în cel mai scurt timp ideea de comunitate. De fapt, am învățat să ne dividem în microcomunități, una mai avidă decât cealaltă să-și impună punctul de vedere referitor la ceea ce trăim.

#Stamacasa era doar portița către dreptul la opinie exercitat cu atâta patos încât nu mai respira Facebook de NOI și încurajările noastre. Cred că am mai văzut atât de multe mâini ridicate doar la tragedia din Colectiv.

Dar ce s-a întâmplat  de atunci până acum? Era nevoie de COVID 19 ca să ne dăm seama că suntem la capătul puterilor ca țară, organizare, strategie, dotări medicale, educație sau responsabilitate?

Am rămas fără răspunsuri până acum, din când în când mai facem un update, ne batem pe umăr amical, empatizăm pe toate căile posibile și imposibile, dar mereu așteptăm SOLUȚII care nu mai apar. În cel mai bun caz sunt puse în stand by din motive diverse sau uitate într-un sertar de birou fiindcă nu le-a venit timpul.

Masa negocierilor noastre a devenit Social Media, aici tăiem și spânzurăm, demascăm, admirăm și aplaudăm așteptînd răspunsurile vindecătoare pentru adulți uitați de timp.

COVID 19 ne-a învățat lecția despre comunitățile care nu suntem, deși ar trebui să învățăm. Oricum eram blocați în online. Acolo era laptele și mierea, în virtual, unde imposibilul devine posibil fiindcă putem controla procesul de vânzare – cumpărare. Calitatea sau conținutul nu erau neapărat niște indicatori, la ce bun, atâta timp cât există cerere și ofertă?

Realitatea în care trăiam semăna foarte bine cu fata cu sprâncene subțiri, tatuate, gene false, bine arcuite, buze botoxate, sâni lăsați puțin la vedere ca să visezi ce e dincolo.

Combinația perfectă între Xena, Prințesa Razboinică și o domniță ingenuă, atunci când obosește să fie obraznică. De aici începea lumea ta. Un fake total trăit la maximă intensitate de mulți dintre noi, asimilat și neconfruntat cu sistemul de valori.

De ce?  Era gratis, accesibil, depășea sfera privatului, iar ca orice lucru devenit public aștepta lăudătorii. Un fel de piață unde poți cumpăra, evalua cum vrei, nelimitat, beneficiind de maximum de confort emoțional.

Ești doar tu și telefonul, tableta, calculatorul și o lume întreagă de fake-uri gata să-ți stea la picioare. Nu contează calitatea, profilul, umanul, contează click-ul și elementul de control total pe care îl simți atunci când evadezi în lumea ta.

Păi și de ce ți-ar plăcea lumea reală? Aici cererea și oferta presupune interacțiune umană, concesii, acceptare, argumente, negociere, eșecuri. O groază de sentimente de care fugim sau nu mai vrem să ni le asumăm.

Da, obișnuința aduce plictiseală, resemnare, dacă nu faci nimic. E mai ușor să întinzi mâna spre ceva care pare mai comercial, mai abordabil, decât viața ta plină de orice, în care totuși nu se întâmplă nimic, fiindcă nu te mai interesează lucrurile care presupun implicare efectivă.

Deși ar trebui să căutăm echilibrul, îl evităm. Trăim, în viteză, consumăm pe bandă rulantă, accesăm, digitalizăm. Viața noastră a devenit un fel de inerție combinată cu fuga de implicare.

Apoi superficialitatea din noi spune că fake–ul de care vorbeam mai sus ar putea fi un model demn de urmat. Orice nu presupune prea mult efort îl ridicăm la rang de etalon.

Nu voi intra în dezbateri pe ceea ce înseamnă momentul nostru de izolare. Izolarea ca în experimentul lui Pavlov, va avea efectele ei pozitive sau negative.

Experiment sau nu, epidemia Covid 19, poate însemna un restart pentru toți cei care eram prea importanți ca să vedem lucrurile simple din jurul nostru. Să nu fim indiferenți la ce se întâmplă, la ce simțim sau la oamenii care meritau, cu adevărat, atenția noastră.

Ca să înțelegem trebuie doar să privim în jur acum și vedem neputința, limitarea, suferința, delăsarea și cușca pe care am construit-o noi sau cea în care vor alții să stăm cuminți.

Sunt o persoană optimistă, dar din ceea ce citesc am senzația că nici acest restart nu va schimba mare lucru. Vor pleca oameni dragi, dar caracterele nu le schimbă nimeni. Chestia cu schimbarea începe cu noi, nu cred că funcționează la toată lumea.

Unii sunt construiți să aștepte permanent, fără să dea nimic înapoi, fiindcă se cuvine, sau așa au fost educați, alții vor compensa stresul din vremea izolării cu tabuuri care n-au nicio trebă cu viața lor. Dar va fi o modalitate eficientă de supraviețuire. Alții vor dori o altă viață mai bună, cică, să uite greșelile din trecut.

Responsabilizare? Pe bune? Lupta pentru supraviețuire seamănă cu goana după frigiderul plin aka dulapul doldora de haine și puterea exemplului fals că #totulvafibine. Nu va fi bine atâta timp cât regulile nu sunt pentru toată lumea, cât valorile noastre sunt cele inspirate de virtual, nu de viața reală.

Testul calității îl putem face extrem de repede. Cât la sută din acțiunile din virtual influențează, în bine, viața noastră privată sau viața copiilor noștri?

Altfel trăim sindromul Alice în țara Minunilor neștiind din care sticluță ar trebui să bem pentru a fi fericiți, în timp ce afară, ne așteaptă băieții cu epidemia Covid 19.

Poate fi un subiect de studiu despre cum învățăm să acceptăm realitatea sau modul în care percepem lucrurile, atunci când apare elementul surpriză ( o epidemie).

 Începem mai întâi să căutăm o latură pozitivă, apoi blamăm, ne revoltăm, fugim. Confruntarea cu veștile proaste înseamnă și confruntarea cu propriile ambiții zădărnicite, schimbarea stilului de viață și provocarea de a trăi cu ceea ce ești de fapt și cu propriile frustrări.

Ar trebui să consumăm cât am avea nevoie, să ridicăm ochii din telefon spre cei din jur și să ne imbunătățim viața reală, nu cea virtuală, să avem o disciplină zilnică pe care să o respectăm cu strictețe, nu pentru că este impusă.

Cel mai trist este că văd puse pe butuci, din ce în ce mai multe afaceri mici construite cu greu. Prieteni antreprenori din țară sau din străinătate care au sacrificat extrem de multe lucruri ca să ajungă unde sunt. Pentru unii dintre ei vorbim despre afaceri de care depinde întreaga familie, iar acum se gândesc cum să o ia de la capăt.

Baia de aburi sau gargara cu apă sărată nu ne vor salva de prostie, nu vor fi soluțiile pentru mediul de afaceri sau pentru sistemul educațional.

Mentalitatea, în schimb, poate va face diferența. Chestia aia cu: ,, în pierdere ar putea exista un câștig”  poate fi luminița de la capătul tunelului, dacă vrem să o găsim, pe bune.

Dincolo de resemnare, stres și incompetența unui sistem politic depășit de evenimente, poate nu uităm că lumea, de fapt, suntem noi. Restul lucrurilor sunt consecințe ale acțiunilor noastre. Acum le trăim.

 

Sursa foto – EpicPro

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.



Facebook Comments
Author

Write A Comment