Azi vreau să faceți cunoștință cu Igor Guzun. I-am descoperit cărțile, și citindu-l am reușit să înțeleg cum putem trăi într-o lume în care nu știm mereu ce este adevărat, ce este parțial corect, ce ne atinge în suflet sau ce e manipulare.

Cum? Simțim, transformăm clipa, reparăm, potrivim chiar și acele piese care par inutile.

Bine, Iubi, Vinil Collection, Adio, lucruri,  confirmă faptul că scrisul, poezia, nu sunt un instrument de control social sau emoțional, ci unul de creștere și de schimbare în bine a fiecăruia dintre noi.

Igor Guzun este scriitor și director al agenției de PR și publicitate URMA ta din Chișinău. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și predă ateliere de scriere creativă în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din Chișinău.

Am vorbit cu dânsul despre propria hartă sentimentală, statut, povestea cifrelor concretizată în munca prin cuvinte, noua generație de scriitori și un dram de îndoială.

Farmecul acestui interviu îl veți sesiza și voi, dar vă las să-l descoperiți singuri de unde rezultă. Vă dau un indiciu: munca unui om care a clădit o punte între suflet, încercări și pasiune.

Care este povestea lui Igor Guzun? Ce înseamnă scrisul pentru d-voastră?

Dacă o fi o poveste acolo în spatele numelui, poate că este povestea cifrelor. Niște ani de viață, peste cincizeci.

Vreo zece ani într-o profesie, poate cea mai frumoasă din lume, cea de jurnalist, despre care mama lui Márquez a exclamat: „Și nu puteai să-ți alegi o altă profesie în care să mori de foame!” Totuși, minunată, pentru că în această muncă am fost la doi pași de atâția oameni – președinți, cerșetori, împărați, măturători – pe care altfel nu i-aș fi întâlnit, și am mers cu treabă în atâtea țări – de la Japonia, Albania și Rusia până la Statele Unite, Marea Britanie și China – încât am propria hartă sentimentală.

Au urmat apoi alți zece ani de profesorat la Universitate de Stat unde și astăzi într-un atelier de scris antrenez tineri jurnaliști, iar acolo încerc să-i ajut să devină profesioniști, mai mult prin efortul și meritul lor decât prin faptul că într-un moment al devenirii lor am fost alături de ei. Iar printre beneficiile acestui statut se numără și faptul că, atunci când joc de câteva ori pe săptămână fotbal în echipe împreună cu foștii mei studenți, ei nu-mi dau tare peste picioare, regulamentar, și-mi mai permit uneori să înscriu și goluri. Că de la scris până la în-scris nu e decât o lovitură de picior.

Între timp, în povestea cifrelor s-a strecurat și un opt, care îmi seamănă cumva cu optimismul și infinitul culcat și care înseamnă și opt cărți pe care le-am scris până acum. Între prima, „De azi într-o poezie”, apărută în secolul trecut, în 1997, și următoarele „LA BLOG” și „Vinil”, s-au scurs 18-19 ani, aproape cât un majorat. Așa că am dreptul legal să fac asta mai departe. Să scriu.

Scriu aproape că din disperarea de a nu putea face bine nimic altceva. Că nu pot să repar prize sau să proiectez case ori să cânt nu că nemaipomenit, ci dimpotrivă pomenit în cronici și comentarii. Așa că scriu și cred că uneori reușesc să pun anumite cuvinte într-o anumită ordine ca să se bucure, să se întristeze sau să se nedumerească niște oameni. Mulți, puțini, cine știe. E de ajuns și unul ca să dea sens muncii mele. Deși mi se pare că sunt mai priceput la fotbal decât la scris.

Povestiți-mi despre copilărie. A fost ceva care să vă îndemne către scris, către frumos?

Și aici cred că este o legendă în spate. Atunci când aveam o vârstă de adolescent care se apropia de cea a alegerii drumului în viață, celelalte profesii pentru care mă pregăteam erau deja ocupate. Am făcut o școală de atletism, dar aveam un coleg de clasă, campion, care era mai bun la alergări. După ce am absolvit, împreună cu un coleg și prieten o școală de pictură, el era mai bun în arte și a deveni între timp un sculptor celebru. Și poate că bănuiți că am avut un coleg de clasă care cânta mai bine la acordeon decât mine. Așa a fost. Și atunci am simțit că există ceva care mi se potrivește mai mult: munca prin cuvinte.

Am vrut să fiu mai bun decât ei în ceva, am continuat să lucrez ca să fiu mai bun decât mine până am înțeles că aș putea să încerc să-i fac pe alții mai bun cu o carte.

Am ascultat-o pe mama când mi-a spus să fac carte. Și am făcut cărți. Iar de la tata cred că am împrumutat pauzele lungi dintre cuvinte, după care mereu urmează ceva surprinzător. De la sora mea am împrumutat optimismul. De la pâine învăț răbdarea și bunătatea. Și câte un gest, un cuvânt, un detaliu, o nuanță, o privire sau o idee de la fiecare om pe care mi l-a dat Domnul în cale.

De la cine ați învățat cele mai utile lecții de viață?

 Sper că două femei importante din viața mea să nu ajungă cu cititul până aici, ca să spun că de la fiica mea învăț în fiecare zi cum să fac lucrurile repede și ușor și să găsesc câte o parte bună în orice. Ea zice că și ambuteiajele sunt bune, că ne permit să fim împreună în trei mai mult timp. Iar de la soția mea învăț să văd esențele. Nu în dulap, ci în întâmplări, în oameni.

Curajul de a spune și de a scrie ceea ce simțim ne ajută să fim autori relevanți pentru publicul nostru? Este suficient?

Poate că e așa cum spuneți. Nu știu. Am impresia că acest curaj de a scrie tot ceea ce simți are sens doar dacă asta ajută pe cineva în vreun fel. Nu pe autor, dar pe cititor. Că citim cărți nu ca să fim deștepți, ci ca să facem lucruri deștepte. O fi interesante și inițiatice notele de călătorie în propriile adâncuri, dar mi se par mai utile explorările lumii din jur, a raporturilor noastre cu ceilalți, a gesturilor și alegerilor care ne ajută să rămânem oameni.

Cum vedeți noua generație de scriitori, jurnaliști, bloggeri?

Cu ochi buni. Este generația copiilor noștri care sunt cu o generație de iPhone mai deștepți. În mare parte, sunt exact ca noi. Doar că acum sunt mai multe tentații și oportunități decât pe vremea tinereții noastre, care se odihnește în pace în amintirile și cărțile noastre.

Această generație este deșteaptă și extraordinară de la naștere. Noi a trebuit să muncim pentru asta, nu întotdeauna cu succes imediat. Îi cuprind pe toți. Voi încerca să le citesc cărțile, să le înțeleg descoperirile, să le aplaud împlinirile. Iar pentru sfaturi și ecouri sunt aici, în on-line.

Care este autorul d-voastră preferat? Dar personajul literar care v-ar provoca să scrieți câteva rânduri?

 Mi se întâmplă că, dacă îmi place un scriitor, îi citesc toate cărțile și mă încântă fiecare carte, fără să le compar între ele. Și cu prietenii e tot așa: îmi plac și cărțile lor, și copiii. Chiar dacă este spațiu mult aici datorită scroll-ului, vom spune doar 5-7 autori cărora le-am citit toate cărțile, fără să-i trădez pe toți și fără să fie ceva spectaculos în asta: Gabriel García Márquez, Andreï Makine, Mario Vargas Llosa, Doru Ciocanu, Haruki Murakami, Guillaume Musso, Fredrik Backman, iar la Agatha Christie sunt la 62 din peste 80.

Dacă aș întâlni pe viu pe cineva dintre aceștia, probabil, că aș rămâne mut, de ce să stric magia cu o întrebare sau o propoziție care, bineînțeles, vor fi nelalocul lor. Ei, bine, nu cu toți: cu autorul basarabean stabilit în Canada, Doru Ciocanu, care este prietenul meu și e un scriitor fantastic de SF, am avea ce vorbi după ce ne vom cuprinde.

Există rețete pentru scris? De unde vine inspirația pentru omul Igor Guzun?

Oricât de neinspirat sună, dar convingerea mea este că rețeta pentru scris este scrisul. Aș putea zice că te gândești, apoi te așezi și scrii, dar nici asta nu e foarte exact: că scrii pe brațe fără să te așezi la masă, scrii în minte când conduci sau te oprești ca să reții o rimă când rostești un discurs. Nemaivorbind de notele din telefon sau din agende.

Să faci altfel, să faci invers, să faci mai bine, să faci cum nu s-a mai făcut, să nu faci ceva care este împotriva ta – sunt atâtea și atâtea căi care se deschid pentru scris. Iar asta trebuie să aibă sens nu doar pentru tine.

Iar pentru toate acestea inspirația vine din oameni, din cărți, din viață.

 Ce lipsește în relațiile dintre oameni pentru a fi mai asumați, mai aproape unii de alții?

Dacă și plantele pot comunica între ele, dacă și copacii se pot ajuta unii pe alții, nouă, oamenilor, nu ne rămâne decât să ne ajutăm unii pe alții să rămânem oameni. Implicați, sensibili unii cu alții, numai că îmi pare că în aceste zile am devenit mai disperați și mai deconectați și unii de alții, și de lucrurile cu adevărat importante.

Cum a fost viața d-voastră de până acum? Ce ați câștigat, ce ați pierdut, ce ați ținut aproape?

Mie în bi-lanțuri mi se aud lanțuri. Poate ne revedem peste decenii sau jumătăți de secol ca să le facem.

Spuneați foarte frumos: „Cărțile trebuie să ne bucure. Și atunci când le scriem, și atunci când le citim”. Ați rescris vreodată cu ochii minții o carte publicată deja?

 Mi se întâmplă des să fac asta, doar că întotdeauna îmi iese în rezultat altă carte. Și asta, de regulă, este următoarea.

Perfect sau imperfect? Sentimentul de valoare este direct proporțional cu perfecțiunea executării?

 Imperfect. Doar cineva Sus este perfect. Și chiar dacă scriind cărți sau inventând chestii adânci ni se pare că suntem creatori, nu suntem. Suntem mai degrabă descoperitori. Că toate au fost deja create, atunci când „La început era Cuvântul”, iar noi le descoperim și ne bucurăm tot încercând să-i uimim pe alții.

Vorbim foarte des despre fericire și împlinire. Ce vă face fericit acum?

 Țin minte primul curcubeu pe care l-am văzut în viață. Cred că erau chiar două pe același cer. Și nu știu de ce încântarea erau însoțite atunci de o neliniște care venea din vorbele de alături că este și o prevestire a războiului. Mi se pare că asta seamănă cel mai mult cu fericirea.

E uimitoare, ține foarte puțin și este legată de o îngrijorare inexplicabilă ce va urma, dacă așa arată fericirea. De asta mie îmi place celălalt cuvânt pe care l-ați folosit: „împlinire”. Și farmecul aici este că împlinirea nu este niciodată definitivă. Este loc pentru alte atâtea și atâtea împliniri fără sfârșit.

Iar un sentiment apropiat – nu de fericire – ci mai degrabă de liniște este atunci când pot să scriu versuri. Asta înseamnă că toate celelalte sunt făcute sau aproape făcute, sunt rezolvate sau se află în lucru și am la dispoziție acel clipit aproape că neobservat din ochi dintre o sarcină și alta în care trebuie să reușesc să fac dintr-o idee un text. Iar că l-am făcut pe acesta nu mă ajută deloc să-l fac pe următorul. O iau de fiecare dată de la început. Dar asta-i atât de frumos!

Este important să trecem prin filtrul sufletesc lucrurile pe care le dăm mai departe, mai ales atunci când știm că ele pot schimba, influența vieți. Credeți în mai mult pragmatism sau, mai degrabă, în uman, dincolo de rândurile scrise cu grijă?

 Există umanism pragmatic, că parcă aici m-aș înscrie. Știți ce este important pentru mine în munca asta legată de cuvinte și cărți? Ecoul.

Ați avut parte, ca orice om, de momente de îndoială. Unde v-au condus? Ce au consolidat în evoluția d-voastră?

Că au trecut 18 ani între prima mea carte și a doua sau că au trebuit să se scurgă 21 de ani între prima carte de poezie și a doua de poezie „Adio, lucruri” și, imediat următoarea „Iubi”, îmi explic asta și prin îndoială. Deci, m-a condus pe un drum. Și aici definițiile personale pentru „îndoială”, „ezitare”, „teamă” poate ori „neîncredere” se suprapun unele peste altele încât nici nu știu ce să zic…

Dar orice îndoială, la fel ca orice decizie pe care o iei fără să te gândești prea mult este o încercare. Că nu țin minte cum s-a întâmplat cu mine, că nu am amintiri din prima copilărie, dar știu cum a făcut primii pași copilul nostru: cu mai multă încredere decât cu prudență.

Ați descris esența iubirii astfel: „Ții minte emoția aceea din copilărie, când intrai pe ger în casă, iar acolo era deja pomul de Crăciun împodobit… Așa e și acum când intru în casă, iar tu ești acolo. Imediat se face cald. Asta e dragostea. Când știi că totul va fi bine”. Cum e dragostea pentru Igor Guzun? Care este sinonimul pentru dragoste?

La vârsta asta mi se arată – dar se știe că odată cu trecerea anilor scade vederea – că celălalt cuvânt pentru dragoste este grija.

Cum vă imaginați peste câțiva ani? Dacă ar trebui să faceți o alegere, ce ați alege între jurnalism, politică sau literatură?

Încă nu sunt bun la ficțiune, ca să-mi imaginez asta. Dar promit să învăț.

 

Credit foto – Guzun Igor, Fotoroom

About

About Me

Scriu despre viața trăită cu pasiune și lucrurile în care cred și mă regăsesc. Poate nu vor fi cele mai cool tendințe și atitudini undress for success. În multe dintre ele te vei regăsi și tu.

Știi momentul acela când te uiți în oglindă și nu-ți place? Multe dintre noi fugim de acest moment, însă viața începe exact din acest punct. Alegerea e numai a noastră.

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.



Facebook Comments
Author

Write A Comment