Pe Anca Dumitrescu mi-am închipuit-o mereu jucând în filmele anilor 1950. Eroina care respectă cu strictețe formele de exprimare cinematografică – dialog, imagine, decor, costume, sunet. Are ceva din alura femeii pe care nu o poți descoperi decât rezonând cu sufletul ei. Selectivă, cultă și tenace a trecut de la rolul de jurnalist, la cel de comunicare, apoi antreprenoriat și, mai nou, scriitoare.

Și-a transformat visurile în realitate știind că doar proiectele îndrăznețe sunt cele care trec proba timpului. Vreau să o descoperiți pe Anca așa cum am simțit-o eu. Un om care și-a adus trecutul în prezent, respectând cultura, poveștile și valorile. Apoi și-a gândit viitorul inspirată de tot ceea ce înseamnă arta de a trăi frumos.

A fost odată o fată frumoasă și creativă. Anca trăia pentru a simți lucrurile și oamenii din jurul ei. Visul ei era…?

Anca visa de mică cu ochii larg deschiși, căci tatăl ei spunea că “a visa nu costă nimic”. Îmi imaginam lumi, povești, cum va fi viața mea adult. Culmea, mi-am visat de când eram un copil casa în care locuiesc acum. În cele mai mici detalii. Cred că starea de visare era pentru mine cea mai la îndemână ieșire din mundan.

Visam pe-atunci că voi fi medic. În noptiera din dormitorul apartamentului în care locuiam împreună cu tatăl, mama și sora mea îmi făcusem o mică infirmerie. Când aveam 8 ani, tata s-a îmbolnăvit foarte tare, în urma unei banale operații la rinichi. Azi, știm cu toții de infecțiile nosocomiale și consecințele lor.

Ei bine, acum 25 de ani, nu se știau atât de multe lucruri și nici tratamente nu prea existau, așa că asistam încet, dar foarte sigur, la degradarea stării lui de sănătate, fără a putea face nimic. N-o să uit niciodată Crăciunul în care am făcut cu mama bradul fix lângă patul din care tata nu se mai ridica de o bună perioadă de timp.

Însă, copil fiind, speranța și fantezia s-au împlinit atât de bine, încât eu mi-am zis că pot să-l salvez orice ar fi, chiar din noptiera mea din dormitor, unde aveam injecții, cutii folosite de medicamente, spirt, fașe și ursuleți de pluș pe care experimentam tratamente fel de fel.

Printr-un miracol și, mai ales, prin dârzenia mamei mele, care nu s-a lăsat vreo clipă învinsă de greu și a căutat mereu soluții și tratamente, tata s-a făcut bine. Iar eu mi-am zis că micul meu proiect medical merită o șansă. Așa că îmi era scris să devin medic, credeam eu la vremea aia.

Dar universul a râs ulterior de mine și de planurile mele, când, cu câteva luni înainte de bacalaureat, mi-am anunțat părinții că nu mai dau la medicină și că  m-am decis să merg la jurnalism. Nu știu ce visam mai exact sau unde voiam să ajung.

Știu doar că-mi doream să simt oamenii într-un alt fel, mai departe de contactul corporal, mai departe de un bisturiu, o injecție sau un stetoscop. Uniunea mea cu oamenii avea să se întâmple la un alt nivel: prin scris. Dacă voiam să pătrund într-un fel în adâncul oamenilor, aveam s-o fac prin scris. Sau deloc. Încă nu-mi dau seama cât mi-a reușit, dar sunt aici, pe baricade, lucrez de zor la asta.

Ce anume a influențat decizia ta de a începe proiectul Vrei să fii stewardeză?

La finalul anului 2012, după aproape 6 ani de jurnalism, mi-am promis că nu voi mai lucra niciodată pentru nimeni. Nu că aș avea o problemă cu statutul de angajat, chiar deloc, am atâția oameni în jur pe care îi admir pentru treaba grozavă pe care o fac din postura aceasta și pentru succesele lor, însă mi-am dat seama că, dat fiind felul meu de a fi, de a vedea și simți lucrurile, este foarte greu să mă mulez pe tiparul clasic dorit de angajatorii din România.

Sunt un om foarte dedicat muncii lui, cu excese pe alocuri (îmi vine greu să mă deconectez de la muncă), însă mi-am dorit să îmi revărs toată această putere și dedicație pentru muncă în ceva care să mă reprezinte total. În ceva în care să cred, să sper, să-mi facă inima să bată mai tare. Petrecem cea mai mare parte din viață muncind. Atunci, vreau să mi-o petrec făcând lucruri care să-mi aducă bucurie sufletească. And so I did.

Am întâlnit-o pe Georgiana și, în 2013, am pus bazele centrului de training și recrutare Vreau să fiu Stewardesă ( https://vreausafiustewardesa.ro/). De la acel moment a început cea mai frumoasă poveste de dragoste care putea să existe între un om și munca lui. Atunci am înțeles, cu adevărat, că poți ajunge să te identifici până în cele mai mici detalii cu munca ta. Și că da, asta era ceea ce căutam și-mi doream cel mai mult legat de viața mea profesională.

Cum văd tinerii care aplică în acest program o carieră în domeniul aviației? Ce atuuri trebuie să aibă o persoană care decide să fie însoțitor de bord?

Să zbori în jurul lumii, să deschizi azi ochii în Tokyo și mâine să iei micul dejun la Paris, să ai un salariu motivant și să lucrezi cu oameni din toate colțurile lumii, poate părea așa, prea frumos să fie adevărat și, pe alocuri, pentru unii din cei care vor citi acest text, superficial.

Însă să ai șansa să faci asta la 20 de ani, să pleci departe de casă, de familie și prieteni, să vezi lumea și să ai un job în care dai totul – să nu uităm că vorbim de o muncă care te solicită enorm atât fizic, cât și psihic ( să ne imaginăm ce înseamnă să operezi un zbor de minim 10 ore, ce presiune e pusă pe corpul și mintea ta) e o lecție imensă de maturizare, rezistență și curaj. Iar pentru tinerii care fac asta eu am o infinită admirație și respect.

O persoană care se decide să urmeze o astfel de carieră ar trebui, în primul rând, să se simtă confortabil să lucreze cu mulți oameni, să vorbească limba engleză la nivel avansat, să aibă o atitudine pozitivă, să poate lucra sub stres și presiune, să fie punctuală, organizată și foarte responsabilă în tot ceea ce face.

80% din cursanții voștri sunt angajați. O rată de succes foarte bună. Care crezi că este ingredientul care definește echipa voastră de lucru?

Pasiunea! Atât eu, cât și partenera mea Georgiana și ceilalți traineri din echipă avem în comun acest lucru: pasiunea pentru munca noastră. Și asta e ceea ce transmitem și cursanților noștri. Să faci totul din inimă sau deloc. Să te dedici 100% (de fapt, chiar mai mult) sau deloc unui scop.

Dacă asta e ce îți dorești, atunci lupți în fiecare zi pentru visul tău, oricâte impedimente ai întâlni în drumul tău spre succes. De aici și succesul cursanților noștri, care pleacă din sala de training cu mentalitatea că trebuie să învingă! Să nu se lase, să nu abandoneze cursa, să învețe din greșeli și să meargă mai departe cu fruntea sus!

Anca se împarte între scris și proiecte care au legătură cu sufletul ei. Care sunt aceste proiecte?

Vreau să fiu Stewardesă și Philocaly sunt cele 2 proiecte în care îmi revărs toată energia, puterea de muncă și inspirația în prezent.

 Cum a început povestea Philocaly?

Philocaly ( https://philocaly.ro/ ) e rezultatul pandemiei, dacă îmi e îngăduit să spun asta. A apărut în iunie 2020 și cred ca e o prelungire naturală a felului meu de a fi.

Povestea Philocaly a pornit de la părinții mei, parte din acest business și mari iubitori de vintage. De 8 ani sunt antreprenor și mereu mi-am zis că, la un moment dat, voi crea un business în care părinții mei să aibă oportunitatea de a face ceva mai concret cu această pasiune a lor pentru obiectele vintage.

Și uite așa, din iubire pentru frumos și din dorința de a le oferi părinților mei o direcție și o ocupație la pensie, la începutul lunii iunie am pus bazele Philocaly, alături de partenera mea de business Georgiana. Noi două ne ocupăm de magazin, de platforma online, de comenzi, relația cu clienții, comunicare online, iar părinții mei sunt “căutătorii de frumos”.

Dacă ar fi să o definești pe Anca în patru cuvinte, care ar fi acestea?

Anca e: 

Soare 

Poezie

 Iasomie 

Vioara lui PaganiniUnde începe drumul tău către scris, către prima carte din viața ta?

Drumul meu către scris a început de la incapacitatea de a comunica cu exteriorul așa cum mi-aș fi dorit. Aș fi avut atât de multe de spus, dar nu am avut curaj. Am simțit atât de multe în toți acești ani și-n același timp am avut atâtea piedici în a spune ce-am pe suflet. Poate că mi-a fost teamă, poate că nu eram suficient de pregătită/matură ca să spun lucrurilor pe nume.

Așa că, scrisul mi-a devenit terapie. Scriam și încă scriu ori de câte ori simt că nu pot comunica altfel cu lumea exterioară. Scrisul îmi zugrăvește un univers paralel în care evadez ori de câte ori pot. E paradisul din care nimeni nu mă poate izgoni, e o lume plăsmuită după chipul și asemănarea mea. Acolo mă simt cel mai în siguranță și mai aproape de cine sunt eu cu adevărat.

De ce poezie, de ce bucăți din sufletul tău în fiecare pagină?

Pentru că sufletul meu avea nevoie de acest exercițiu. Sufletul meu se hrănește cu poezie, o respiră și o alimentează în fiecare zi prin tot ceea ce văd, fac sau simt.

Poezia e o prelungire a tuturor stărilor care-mi guvernează viața. Trăiesc în versuri și am des momente în care visez cuvinte, fraze sau strofe, le port cu mine precum o mamă-și poartă pruncul în pântec.

 Știu că nu îți plac stereotipurile. Ce încerci să eviți atunci când te lovești de oameni și situații cu care nu rezonezi?

Plec. Nu stau niciodată. Viața e atât de scurtă încât nu pot și nici nu vreau să mă complac în astfel de situații.

Știu că poate sună egoist, dar înainte de orice, înainte de a încerca să confortez pe cineva sau să mă complac în vreo situație, mă gândesc mereu că, la final de zi, eu sunt tot ce am.

Iar acest eu trebuie protejat de tot ce nu-i face bine: oameni, situații, stări.

Unde trăiește Anca cele mai frumoase momente din viață?

În inima ei. Acolo regăsesc tot ce-i mai bun și mai frumos din viață. Apoi, dacă ar fi să cobor în mundan, aș spune că pe Strada Frumoasă, adică acasă. În apartamentul meu cu vedere la domnul Enescu, alături de Dulce și Piper, cele 2 pisici cu care-mpart casa.

Mai departe, de câteva ori pe an, cele mai frumoase momente din viață mă găsesc într-o insula cu case văruite-n alb, pierdută în Oceanul Atlantic, la 120 de km de Africa. O insulă în care primăvara e eternă și lacrimile mele de fericire sunt o constantă. Pentru că în insula asta am renăscut. Iar pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare.

Cum vezi începutul, dar sfârșitul oricărui drum pe care îl începi?

Recunoscătoare pentru tot ce mi-a oferit. E cel mai frumos sentiment pe care îl pot avea în raport cu viața. Mulțumesc vieții pentru că m-a adus în acest punct, pentru că mă învață, îmi ascultă rugămințile, are răbdare cu mine și nu încetează să mă surprindă.

Care este personajul feminin din mișcarea de emancipare a femeii despre care ai vrea să vorbești fără rețineri în fața publicului?

N-am fost niciodată o feministă, însă am atâtea femei pe care le admir, care mă inspiră și de la care “fur” cât de mult pot, chiar dacă au trecut atât de muți ani de când unele din ele au părăsit această lumea. Moștenirea lor e încă aici și asta e tot ce contează. Fără a fi parte din mișcarea de emancipare a femeii, câteva din femeile pe care le voi menționa sunt azi pe lista mea de inspirații.

Anais Nin e una din ele, poate și pentru că m-am regăsit total în felul ei de a se raporta la viață, la scris, la bărbat, la statutul de femeie, sexualitate și, mai ales, feminitate. Apoi, Monica Lovinescu și mama ei, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu sunt pentru mine cel mai frumos exemplu de iubire mamă-fiică, de reziliență și de putere de a înfrunta vicisitudinile vremii cu pieptul în bătaia puștii, a prigoanei comuniste și a fricii permanente de a nu se mai vedea niciodată.

O mamă care-și pune în cuvinte, într-un ciclu de scrisori trimis pe parcursul a peste 10 ani, disperarea și dorul, o mamă care simte că nu-și va mai vedea fiica niciodată și care se stinge de dor, zi după zi. Ca să fiu înțeleasă mai bine, recomand “Scrisori către Monica”, volumul 1 și 2, probabil cele mai frumoase scrisori pe care am putut să le citesc vreodată (și cele mai dureroase!) între o mamă și fiica ei.

Despre cine aș mai vorbi în fața publicului? Aș vorbi despre cea de la care cred că am moștenit capacitatea de a înfrunta orice vine cu capul sus, cea care mi-a transmis puterea de muncă și iubirea necondiționată. Îi port numele și cred că nu e nimic întâmplător în asta. Emilia Dumitrescu (primul meu nume e Emilia) este bunica din partea tatălui, o femeie cu 3 clase dintr-un sat uitat de lume din județul Mehedinți, deportată de comuniști împreună cu toată familia sa și alți 40.000 de țărani din toată zona Banatului, în noaptea de Rusalii a anului 1951, într-un amplu proces de epurare inventat de regimul lui Gherorghiu Dej.

A avut o soartă extrem de dură, viața chiar nu i-a făcut nicio concesie. A trăit 5 ani deportată în niște condiții groaznice în pustietatea câmpiei Bărăganului, a rămas văduvă cu 2 copii și i-a crescut pe amândoi, cum îi plăcea să spună, “cu o sapă”. A avut 2 băieți, amândoi au terminat o universitate într-o perioadă în care nu mulți se puteau bucura de o asemenea izbândă. Mamaia, om simplu cu 3 clase, văduvă cu 2 copii, a știut că singura lor șansă în viață e educația. Și a tras aproape cu prețul vieții ei (muncea până la epuizare) ca ei să meargă la școală.

Tata e azi profesor universitar și un exemplu extraordinar pentru studenții săi și cred că mamaia privește din ceruri și se bucură că tot sacrificiul ei a avut cel mai frumos deznodământ. Despre ea și probabil alte femei ca ea aș vrea să vorbesc în fața publicului.

Într-o realitate dominată de “instant gratification”, de etichete și de filtre care ne fac să părem așa cum nicicum nu suntem, m-aș bucura ca tinerii să vadă, să înțeleagă și să se inspire din astfel de exemple de viață.

 ti pasionată de frumos în toate formele lui. Care ar fi acel top 5 clădiri în care ți-ar face plăcere să locuiești sau să le amenajezi?

Prima clădire în care îmi doream să locuiesc și s-o amenajez e deja un vis împlinit, căci acum o pot numi acasă. E prima clădire de apartamente private din București, proiectată de prima femeie arhitect din România, Virgina Haret. Visam de ani buni la această clădire, stăteam adesea în fața ei cu ochii picurând, imaginându-mi cum ar fi să locuiesc acolo, cum cade lumina în casă, cum se simte să deschizi ferestrele în fiecare dimineață și să lași vibrația de pe Calea Victoriei să inunde casa. La final de septembrie 2017 visul a devenit realitate și asta e un lucru pentru care nu uit niciodată să fiu recunoscătoare vieții.

Apoi, aș locui pe Rue Fortuny din arondismentul 17 din Paris, în oricare din imobilele de acolo. Strada e foarte puțin cunoscută turiștilor (din fericire!), iar stilul eclectic în care sunt construite clădirile, energia și frumosul care te încojoară oriunde te uiți te transpun parcă în altă lume.

Mai am o stradă în București la care visez. E ceva foarte intim și inexplicabil legat de această stradă și doar unor oameni foarte dragi am împărtășit-o până acum. Intrarea Josef Pilsudski din zona Dacia e un basm în care cred că am trăit poate în altă viață. Toate casele sunt construite la fel, în oglindă, au un etaj și un stil arhitectural de început de secol XX după care eu una mă topesc. Acolo, într-una din acele case, mi-ar plăcea să locuiesc o perioadă, s-o amenajez, s-o imprim cu o parte din mine. Apoi, aș i-aș reda libertatea, astfel încât alt suflet iubitor de povești din trecut să se bucure de atâta frumos.

Și, ca să închei cu ceea ce mă văd și simt exact în momentul în care scriu acest text, aș locui într-o casă construită de arhitectul Cesar Manrique. O casă prin ferestrele căreia oceanul să se împletească cu cerul, o casă în care natura să fie parte din construcție, nu doar fundație sau mediu înconjurător. O casă care să respire libertate, liniște, armonie, simplitate și dorință de a trăi în comuniune cu natura și cu tot purtăm pe dinăuntru. Probabil că, mai devreme sau mai târziu, visul acesta despre care acum vorbesc și inima începe s-o ia razna, va deveni realitate. Nu știu cum, când sau de ce. Doar simt că va fi așa. O scriu aici ca să rămână și notat pentru posteritate.

Cartea Ancăi, Micro(scop) pentru sufleteste disponibilă aici.

Sursa foto – Arhiva Anca Dumitrescu & Andreea Mitran

 

About

About Me

Scriu despre viața trăită cu pasiune și lucrurile în care cred și mă regăsesc. Poate nu vor fi cele mai cool tendințe și atitudini undress for success. În multe dintre ele te vei regăsi și tu.

Știi momentul acela când te uiți în oglindă și nu-ți place? Multe dintre noi fugim de acest moment, însă viața începe exact din acest punct. Alegerea e numai a noastră.

Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.



Facebook Comments
Author

Write A Comment