Category

My Stories

Category

Cât de conștient trăim? Recent am trecut printr-o perioadă cu multe semne de întrebare, în care minusurile erau mai evidente decât plusurile iar semnul egal trimitea către o numărătoare inversă.

Nu puteam să nu fac o scurtă comparație cu O sută de zile de fericire, cartea lui Fausto Brizzi, în care personajul principal, luat prin surprindere de o veste proastă, decide să repare tot ce era în viața lui, în 100 de zile.

Orizontul meu era altul dar m-am confruntat cu aceeași provocare. Plus, minus, bun, rău și o groază de cercuri în care se aflau oameni de care mă simțeam legată.

Sunt la Cluj Napoca departe de București. Inima bate cu putere fiindcă îmi știu mulți prieteni acolo, în Piața Victoriei, unde am ajuns să ne strigăm drepturile. Mi-e dor și drag de toți. Unii au copii mari sau mici și se gândesc la viitorul lor. Alții sunt la început de drum și se gândesc unde să se îndrepte în țărișoara asta ca să fie bine. Sunt convinsă că nu vor să moară cu dreptatea în mână. Sunt sătui de atâta ipocrizie, aroganță, prostie și neputință. Oamenii din stradă să fie reala OPOZIȚIE? Aș vrea să văd același entuziasm și la alegeri. De ce?

O minte plină de temeri nu mai are loc pentru vise. Veți spune că nu putem trăi, vorbind doar despre vise copiilor. Eu spun că da, atâta timp cât îi învățăm să trăiască cu temerile lor, fără să uite, că suntem aproape până când visul lor devine realitate.

Dorințele mele de copil, adunate ani de ani, păstrează și acum mirosul vremurilor de atunci. Nu au cum să fie uitate.

Aveam 23 de ani cand am descoperit că am o tumoare de col uterin și faptul că sunt însărcinată, culmea,  în timpul unei investigații de rutină, deoarece suferisem un puternic dezechilibru hormonal. Nu insist pe aspectele personale și nu-mi doresc ca acest articol să devină un episod dintr-o telenovelă, cu toate că probabil ar crește numărul de like-uri.